sâmbătă, 14 mai 2011

Desertul

Mă întreb, totuşi, de nu cumva amintirile ajung să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârşi prin a obosi să descoperim me­reu că nu mai suntem ce-am fost. N-am mai fi nici măcar în situaţia unei hiene care se hrăneşte din resturi. În consecinţă, cred că voi renunţa la recapitulări. Nu pot găsi în ele decât cauze, explicaţii. Or, eu aş avea nevoie de altceva. Într-un deşert, probabil, nu te uiţi în urmă. Ce să vezi? Vântul ţi-a şters, deja, urmele. Privirea caută, stăruitor, orizontul, în faţă, unde, pe nisipul fierbinte, tremură o nălucire care te poate stimula să speri. Un pustiu nu e niciodată fals. El minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital.

3 comentarii:

  1. Recitesc, iar si iar, cuvintele maestrului... Cata dreptate! Dar, poti trai fara amintiri?

    RăspundețiȘtergere
  2. Poti trai fara amintiri?

    Invata-ma si pe mine! Lasa un comentariu pe BLOG si promit sa fiu silitor!
    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Trebuie sa-ti pierzi memoria,doar asa ai putea trai fara amintiri!
    Atata timp cat ai suflet si traiesti,amintirile te vor insotii mereu.
    De multe ori sunt amintiri frumoase care ai vrea sa fie aievea.Dar ce ne facem cu aminirile care dor?
    De-si vrem nu vrem trebuie sa le purtam tot restul vieti cu noi.
    Cu respect Dumitrascu Niculina.

    RăspundețiȘtergere