Determinarea...

... sau arta de a nu renunța la tine

    În viață sunt momente când bariere par să se închidă în fața noastră. Când oboseala ne fură entuziasmul, îndoiala ne slăbește pașii, iar visurile, odinioară atât de aproape, par să se îndepărteze cu fiecare zi. Atunci descoperim cât de mult contează determinarea. Nu cea zgomotoasă, afișată ostentativ, ci aceea tăcută, care se naște undeva, în adâncul sufletului, și ne șoptește: „Nu mă opresc aici!”

Determinarea nu înseamnă să nu obosești niciodată, să nu te îndoiești sau să nu cazi.

Povara neiertării

 Când sufletul obosește să mai poarte trecutul

    Există răni care nu se văd, dar dor uneori mai mult decât cele pe care timpul le vindecă la suprafață. Sunt răni lăsate de cuvinte, de gesturi, de trădări, de nedreptăți sau de oameni în care am avut încredere și de la care nu ne-am fi așteptat să ne facă rău. Unele ne-au surprins, altele ne-au schimbat, iar câteva ne-au obligat să privim altfel lumea și oamenii. Și, odată cu ele, am învățat să ne apărăm, să fim mai precauți și, uneori, să ne închidem o parte din suflet. Dar poate că cea mai grea consecință a unei nedreptăți nu este ceea ce ni s-a întâmplat atunci, ci ceea ce continuăm să purtăm în noi mult timp după ce întâmplarea a trecut.

Vremea în care învățăm să prețuim

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.”

Versuri din „Emoție de toamnă”, scrisă de poetul Nichita Stănescu.

    Duminică. O după-amiază târzie de noiembrie, din acelea în care ziua pare obosită înainte de a se fi terminat. Noaptea trecută a fost cea mai rece de până acum. Înghețul coborâse peste oraș fără zgomot, ca un musafir nepoftit și lăsase pe la colțuri o avanpremieră albicioasă a iernii care bate la ușă.

Am ieșit din casă fără un motiv anume.

Fericirea e în noi

    

    Am învățat târziu că viața nu este o competiție în care trebuie să câștigăm aprecierea tuturor. Că nu suntem obligați să fim pe placul fiecăruia, să răspundem tuturor așteptărilor și să ne justificăm fiecare alegere. Am înțeles că nu trebuie să mă simt vinovat atunci când cineva nu mă place, nu mă înțelege sau nu este de acord cu felul meu de a fi. Nu m-am născut pentru a întruni toate așteptările lumii, ci pentru a-mi trăi propria viață. 

Multă vreme am crezut că bunătatea înseamnă să fii mereu disponibil, să nu refuzi, să nu superi, să nu dezamăgești. Am încercat să împac oameni, să evit conflicte, să ofer explicații chiar și atunci când tăcerea ar fi fost suficientă. Am pus uneori liniștea altora înaintea liniștii mele și am confundat generozitatea cu obligația de a fi mereu pe placul celor din jur.

Dar timpul are felul lui de a ne așeza lucrurile în ordine.

Ce-ar fi viața fără poveste...

   

    Ce-ar fi viața fără poveste? Fără întâmplările care ne-au schimbat drumul, fără oamenii care ne-au rămas în suflet, fără întâlnirile întâmplătoare care s-au transformat în amintiri și fără acele clipe despre care, după ani și ani, încă mai spunem: „Îți amintești?”

Poate că ar fi doar o înșiruire de zile, o succesiune de dimineți și seri, de răsărituri și apusuri, în care timpul ar trece fără să lase urme. Am munci, am obosi, am dormi și am lua-o de la capăt. Am număra anii, dar n-am mai ști să le dăm un înțeles. Pentru că viața nu se măsoară, până la urmă, în ani, ci în poveștile pe care le adunăm în ei.

Fiecare dintre noi poartă în suflet o carte nevăzută.

Fără tine

Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă
Şi nici în ce culori îţi sta mai bine,
Ştiu doar că amintirea nu mă lasă
Şi că mi-e imposibil fără tine.

Vizionez femei nenumărate,
Femei interesante mă mai sună,
Dar rece şi străin mă simt de toate
Şi nu mă văd cu ele împreună.

Noiembrie, pe aleea amintirilor

    Sunt seri în care nu simți nevoia să ajungi undeva. Nici să cauți pe cineva, nici să auzi vreo voce cunoscută. Simți doar nevoia să mergi, încet, fără țintă, lăsând pașii să te poarte acolo unde gândurile au rătăcit de multă vreme. Într-o seară de noiembrie, când amurgul coboară peste lume ca o perdea cenușie, iar frigul îți amintește că, dincolo de haine, există un suflet care încă mai simte.

Parcul e aproape pustiu. Aleea, umedă de la ploaia căzută peste zi, e presărată cu frunze arămii, risipite de vânt ca niște scrisori pe care nimeni nu le-a mai citit. Sub pașii mei, foșnesc încet, asemenea unor amintiri care refuză să tacă. Copacii, dezgoliți și obosiți, își ridică spre cer ramurile negre, de parcă ar încerca să înțeleagă unde s-a dus toată frumusețea pe care au purtat-o cândva.