Noiembrie, pe aleea amintirilor

    Sunt seri în care nu simți nevoia să ajungi undeva. Nici să cauți pe cineva, nici să auzi vreo voce cunoscută. Simți doar nevoia să mergi, încet, fără țintă, lăsând pașii să te poarte acolo unde gândurile au rătăcit de multă vreme. Într-o seară de noiembrie, când amurgul coboară peste lume ca o perdea cenușie, iar frigul îți amintește că, dincolo de haine, există un suflet care încă mai simte.

Parcul e aproape pustiu. Aleea, umedă de la ploaia căzută peste zi, e presărată cu frunze arămii, risipite de vânt ca niște scrisori pe care nimeni nu le-a mai citit. Sub pașii mei, foșnesc încet, asemenea unor amintiri care refuză să tacă. Copacii, dezgoliți și obosiți, își ridică spre cer ramurile negre, de parcă ar încerca să înțeleagă unde s-a dus toată frumusețea pe care au purtat-o cândva.

Poveștile...

    

    Cele mai frumoase și mai autentice povești se nasc din trăiri reale, din momentele în care viața însăși ne pune condeiul în mână. Frumuseța scrisului tocmai din această sinceritate vine – din faptul că transpunem stări trăite și lecții înțelese în timp.

Câtă tristețe ascunde un zâmbet?

    Sunt zâmbete care luminează încăperile și zâmbete care ascund întunericul unor suflete. Zâmbete care aduc bucurie celor din jur, dar care, odată ce ușa se închide și lumea pleacă, se sting încet, lăsând în urmă o liniște apăsătoare. Și atunci mă întreb: câtă tristețe poate încăpea într-un zâmbet? Câte lacrimi nerostite, câte dezamăgiri, câte doruri și câte răni nevindecate se pot ascunde în spatele unei simple ridicări a colțurilor buzelor? 

    Viața ne învață, uneori prea devreme, că nu toate durerile se văd și că nu toate suferințele au nevoie de lacrimi pentru a exista. Sunt oameni care plâng în tăcere, oameni care își poartă tristețea ca pe o haină nevăzută, oameni care au învățat să spună „Sunt bine!” tocmai atunci când sufletul lor strigă după ajutor. Îi întâlnim pe stradă, îi avem printre prieteni, la masa familiei, poate... chiar în oglindă. Ne salută, glumesc, ne întreabă ce mai facem și ne oferă un zâmbet cald, de parcă viața le-ar fi fost întotdeauna generoasă.

Dar cine știe ce se ascunde dincolo de acel zâmbet? 

Întâlnire cu viața

   Există un moment al dimineții în care lumea pare că nu s-a hotărât încă dacă să se trezească sau să mai rămână puțin în vis. Lumina se strecoară timid printre perdele, undeva, departe, un cocoș își anunță triumfător existența, iar cafeaua își răspândește aroma prin casă, ca o amintire pe care n-ai chemat-o, dar pe care o primești cu drag. E liniște. O liniște aproape uitată, din aceea în care îți auzi gândurile și, pentru câteva clipe, nu te mai grăbești nicăieri. Atunci îmi place să cred că viața mă așteaptă. Nu cu promisiuni mari, nu cu daruri împachetate în hârtie strălucitoare, ci cu mâinile ei nevăzute, întinse spre mine, întrebându-mă simplu: „Ei, ce facem astăzi? Mai avem ceva de iubit? Mai avem ceva de iertat? Mai avem vreun vis pe care nu l-am lăsat să moară?” Și eu îi răspund, uneori în șoaptă, alteori doar în gând: „Avem. Câtă vreme mă trezesc dimineața, avem.”

Acum sau viața de apoi?

Despre iubire, credință și curajul de a trăi

    Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi ajunge să-și pună o întrebare, chiar dacă nu are curajul să rostească răspunsul cu voce tare: trăim pentru ceea ce avem astăzi sau ne petrecem viața pregătindu-ne pentru ceea ce ni s-a promis că va veni după moarte?

Iubirea în timp

Octombrie