Fericirea e în noi

    

    Am învățat târziu că viața nu este o competiție în care trebuie să câștigăm aprecierea tuturor. Că nu suntem obligați să fim pe placul fiecăruia, să răspundem tuturor așteptărilor și să ne justificăm fiecare alegere. Am înțeles că nu trebuie să mă simt vinovat atunci când cineva nu mă place, nu mă înțelege sau nu este de acord cu felul meu de a fi. Nu m-am născut pentru a întruni toate așteptările lumii, ci pentru a-mi trăi propria viață. 

Multă vreme am crezut că bunătatea înseamnă să fii mereu disponibil, să nu refuzi, să nu superi, să nu dezamăgești. Am încercat să împac oameni, să evit conflicte, să ofer explicații chiar și atunci când tăcerea ar fi fost suficientă. Am pus uneori liniștea altora înaintea liniștii mele și am confundat generozitatea cu obligația de a fi mereu pe placul celor din jur.

Dar timpul are felul lui de a ne așeza lucrurile în ordine.

Ce-ar fi viața fără poveste...

   

    Ce-ar fi viața fără poveste? Fără întâmplările care ne-au schimbat drumul, fără oamenii care ne-au rămas în suflet, fără întâlnirile întâmplătoare care s-au transformat în amintiri și fără acele clipe despre care, după ani și ani, încă mai spunem: „Îți amintești?”

Poate că ar fi doar o înșiruire de zile, o succesiune de dimineți și seri, de răsărituri și apusuri, în care timpul ar trece fără să lase urme. Am munci, am obosi, am dormi și am lua-o de la capăt. Am număra anii, dar n-am mai ști să le dăm un înțeles. Pentru că viața nu se măsoară, până la urmă, în ani, ci în poveștile pe care le adunăm în ei.

Fiecare dintre noi poartă în suflet o carte nevăzută.

Fără tine

Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă
Şi nici în ce culori îţi sta mai bine,
Ştiu doar că amintirea nu mă lasă
Şi că mi-e imposibil fără tine.

Vizionez femei nenumărate,
Femei interesante mă mai sună,
Dar rece şi străin mă simt de toate
Şi nu mă văd cu ele împreună.

Noiembrie, pe aleea amintirilor

    Sunt seri în care nu simți nevoia să ajungi undeva. Nici să cauți pe cineva, nici să auzi vreo voce cunoscută. Simți doar nevoia să mergi, încet, fără țintă, lăsând pașii să te poarte acolo unde gândurile au rătăcit de multă vreme. Într-o seară de noiembrie, când amurgul coboară peste lume ca o perdea cenușie, iar frigul îți amintește că, dincolo de haine, există un suflet care încă mai simte.

Parcul e aproape pustiu. Aleea, umedă de la ploaia căzută peste zi, e presărată cu frunze arămii, risipite de vânt ca niște scrisori pe care nimeni nu le-a mai citit. Sub pașii mei, foșnesc încet, asemenea unor amintiri care refuză să tacă. Copacii, dezgoliți și obosiți, își ridică spre cer ramurile negre, de parcă ar încerca să înțeleagă unde s-a dus toată frumusețea pe care au purtat-o cândva.

Poveștile...

    

    Cele mai frumoase și mai autentice povești se nasc din trăiri reale, din momentele în care viața însăși ne pune condeiul în mână. Frumuseța scrisului tocmai din această sinceritate vine – din faptul că transpunem stări trăite și lecții înțelese în timp.

Câtă tristețe ascunde un zâmbet?

    Sunt zâmbete care luminează încăperile și zâmbete care ascund întunericul unor suflete. Zâmbete care aduc bucurie celor din jur, dar care, odată ce ușa se închide și lumea pleacă, se sting încet, lăsând în urmă o liniște apăsătoare. Și atunci mă întreb: câtă tristețe poate încăpea într-un zâmbet? Câte lacrimi nerostite, câte dezamăgiri, câte doruri și câte răni nevindecate se pot ascunde în spatele unei simple ridicări a colțurilor buzelor? 

    Viața ne învață, uneori prea devreme, că nu toate durerile se văd și că nu toate suferințele au nevoie de lacrimi pentru a exista. Sunt oameni care plâng în tăcere, oameni care își poartă tristețea ca pe o haină nevăzută, oameni care au învățat să spună „Sunt bine!” tocmai atunci când sufletul lor strigă după ajutor. Îi întâlnim pe stradă, îi avem printre prieteni, la masa familiei, poate... chiar în oglindă. Ne salută, glumesc, ne întreabă ce mai facem și ne oferă un zâmbet cald, de parcă viața le-ar fi fost întotdeauna generoasă.

Dar cine știe ce se ascunde dincolo de acel zâmbet? 

Întâlnire cu viața

   Există un moment al dimineții în care lumea pare că nu s-a hotărât încă dacă să se trezească sau să mai rămână puțin în vis. Lumina se strecoară timid printre perdele, undeva, departe, un cocoș își anunță triumfător existența, iar cafeaua își răspândește aroma prin casă, ca o amintire pe care n-ai chemat-o, dar pe care o primești cu drag. E liniște. O liniște aproape uitată, din aceea în care îți auzi gândurile și, pentru câteva clipe, nu te mai grăbești nicăieri. Atunci îmi place să cred că viața mă așteaptă. Nu cu promisiuni mari, nu cu daruri împachetate în hârtie strălucitoare, ci cu mâinile ei nevăzute, întinse spre mine, întrebându-mă simplu: „Ei, ce facem astăzi? Mai avem ceva de iubit? Mai avem ceva de iertat? Mai avem vreun vis pe care nu l-am lăsat să moară?” Și eu îi răspund, uneori în șoaptă, alteori doar în gând: „Avem. Câtă vreme mă trezesc dimineața, avem.”