Câtă tristețe ascunde un zâmbet?

    Există zâmbete care luminează încăperile și zâmbete care ascund întunericul unor suflete. Zâmbete care aduc bucurie celor din jur, dar care, odată ce ușa se închide și lumea pleacă, se sting încet, lăsând în urmă o liniște apăsătoare. Și atunci mă întreb: câtă tristețe poate încăpea într-un zâmbet? Câte lacrimi nerostite, câte dezamăgiri, câte doruri și câte răni nevindecate se pot ascunde în spatele unei simple ridicări a colțurilor buzelor? 

    Viața ne învață, uneori prea devreme, că nu toate durerile se văd și că nu toate suferințele au nevoie de lacrimi pentru a exista. Sunt oameni care plâng în tăcere, oameni care își poartă tristețea ca pe o haină nevăzută, oameni care au învățat să spună „Sunt bine!” tocmai atunci când sufletul lor strigă după ajutor. Îi întâlnim pe stradă, îi avem printre prieteni, la masa familiei, poate... chiar în oglindă. Ne salută, glumesc, ne întreabă ce mai facem și ne oferă un zâmbet cald, de parcă viața le-ar fi fost întotdeauna generoasă.

Dar cine știe ce se ascunde dincolo de acel zâmbet?

Întâlnire cu viața

   Există un moment al dimineții în care lumea pare că nu s-a hotărât încă dacă să se trezească sau să mai rămână puțin în vis. Lumina se strecoară timid printre perdele, undeva, departe, un cocoș își anunță triumfător existența, iar cafeaua își răspândește aroma prin casă, ca o amintire pe care n-ai chemat-o, dar pe care o primești cu drag. E liniște. O liniște aproape uitată, din aceea în care îți auzi gândurile și, pentru câteva clipe, nu te mai grăbești nicăieri. Atunci îmi place să cred că viața mă așteaptă. Nu cu promisiuni mari, nu cu daruri împachetate în hârtie strălucitoare, ci cu mâinile ei nevăzute, întinse spre mine, întrebându-mă simplu: „Ei, ce facem astăzi? Mai avem ceva de iubit? Mai avem ceva de iertat? Mai avem vreun vis pe care nu l-am lăsat să moară?” Și eu îi răspund, uneori în șoaptă, alteori doar în gând: „Avem. Câtă vreme mă trezesc dimineața, avem.”

Acum sau viața de apoi?

Despre iubire, credință și curajul de a trăi

    Există o întrebare pe care, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi ajunge să și-o pună, chiar dacă nu are curajul să rostească răspunsul cu voce tare: trăim pentru ceea ce avem astăzi sau ne petrecem viața pregătindu-ne pentru ceea ce ni s-a promis că va veni după moarte?

Iubirea în timp

Octombrie

Cui i-am trebuit mai mult?

    Există întrebări pe care nu ni le punem atunci când viața aleargă înainte, ci abia atunci când pașii ni se mai domolesc, când zgomotul lumii se îndepărtează puțin și începem să ne auzim mai limpede propriile gânduri. Sunt întrebări care nu cer un răspuns imediat, ci ne invită la o călătorie înapoi, prin ani, chipuri, întâmplări și sentimente. Una dintre ele este aceasta: „Cui i-am trebuit mai mult?”

Nu „cine a avut nevoie de mine?”, spus cu mândrie, nici „ce am realizat în viață?”, întrebare la care am putea răspunde înșirând izbânzi, sacrificii și împliniri. Ci, mai simplu și mai profund: cui i-am trebuit? Cui i-am fost sprijin, alinare, nădejde? Pentru cine a contat prezența mea și cine ar fi simțit mai mult lipsa mea dacă aș fi fost altfel, dacă aș fi plecat mai devreme sau dacă n-aș fi fost acolo atunci când era nevoie? Poate că, în cele din urmă, măsura unei vieți nu stă atât în ceea ce am strâns pentru mine, cât în ceea ce am însemnat pentru ceilalți.

Ce-ar fi fost dacă...?

Despre trenurile vieții, alegerile pe care nu le-am făcut și timpul care nu se mai întoarce

„Este foarte adevărat că ultima parte a unui spectacol este cea mai bună. Nu știu de ce nu s-a început cu ea.” Vorbele lui Dan Spătaru, rostite cu acel amestec de candoare și înțelepciune pe care numai oamenii ce au cunoscut gustul aplauzelor îl pot avea, mi-au rămas în minte. Poate pentru că, ajuns la 64 de ani, încep să înțeleg mai bine paradoxul lor. Poate pentru că viața, asemenea unui spectacol, își dezvăluie adevăratul înțeles abia spre final, atunci când cortina încă nu a căzut, dar publicul începe să înțeleagă povestea.

Și-atunci mă întreb: dacă ultima parte este cea mai frumoasă, de ce nu ne este dat să începem cu ea? De ce trebuie să străbatem atâția ani de căutări, de neliniști, de încercări și renunțări până să învățăm să prețuim ceea ce, la început, nici măcar nu observam?

De aici, poate, se naște întrebarea care ne însoțește, discretă și încăpățânată, pe măsură ce înaintăm în vârstă: ce-ar fi fost dacă...?