Cui i-am trebuit mai mult?

    Există întrebări pe care nu ni le punem atunci când viața aleargă înainte, ci abia atunci când pașii ni se mai domolesc, când zgomotul lumii se îndepărtează puțin și începem să ne auzim mai limpede propriile gânduri. Sunt întrebări care nu cer un răspuns imediat, ci ne invită la o călătorie înapoi, prin ani, chipuri, întâmplări și sentimente. Una dintre ele este aceasta: „Cui i-am trebuit mai mult?”

Nu „cine a avut nevoie de mine?”, spus cu mândrie, nici „ce am realizat în viață?”, întrebare la care am putea răspunde înșirând izbânzi, sacrificii și împliniri. Ci, mai simplu și mai profund: cui i-am trebuit? Cui i-am fost sprijin, alinare, nădejde? Pentru cine a contat prezența mea și cine ar fi simțit mai mult lipsa mea dacă aș fi fost altfel, dacă aș fi plecat mai devreme sau dacă n-aș fi fost acolo atunci când era nevoie? Poate că, în cele din urmă, măsura unei vieți nu stă atât în ceea ce am strâns pentru mine, cât în ceea ce am însemnat pentru ceilalți.

Ce-ar fi fost dacă...?

Despre trenurile vieții, alegerile pe care nu le-am făcut și timpul care nu se mai întoarce

„Este foarte adevărat că ultima parte a unui spectacol este cea mai bună. Nu știu de ce nu s-a început cu ea.” Vorbele lui Dan Spătaru, rostite cu acel amestec de candoare și înțelepciune pe care numai oamenii ce au cunoscut gustul aplauzelor îl pot avea, mi-au rămas în minte. Poate pentru că, ajuns la 64 de ani, încep să înțeleg mai bine paradoxul lor. Poate pentru că viața, asemenea unui spectacol, își dezvăluie adevăratul înțeles abia spre final, atunci când cortina încă nu a căzut, dar publicul începe să înțeleagă povestea.

Și-atunci mă întreb: dacă ultima parte este cea mai frumoasă, de ce nu ne este dat să începem cu ea? De ce trebuie să străbatem atâția ani de căutări, de neliniști, de încercări și renunțări până să învățăm să prețuim ceea ce, la început, nici măcar nu observam?

De aici, poate, se naște întrebarea care ne însoțește, discretă și încăpățânată, pe măsură ce înaintăm în vârstă: ce-ar fi fost dacă...?

Sanctuarul dintre oameni

Motto:

„Prietenia este un nume sfânt, este un lucru sfânt; ea nu se poate lega decât între oameni de treabă [...]. Când cei răi se adună, este un complot, nu o tovărășie; ei nu se iubesc, ci se tem unii de alții; nu sunt prieteni, ci complici.”

Étienne de La Boétie, Discurs despre servitudinea voluntară

Despre prietenie ca alegere morală

Măcar o noapte...

Între minte și inimă

„E atât de greu și de dureros să stai între minte și inimă și să te lupți s-o împaci pe cea din urmă cu dreptățile celei dintâi.”

Gala Galaction

Când liniștea devine prea grea

Despre singurătate, vulnerabilitate și punțile invizibile dintre noi

   Există o stare aparte pe care mulți dintre noi o cunosc, dar despre care vorbim destul de rar. Este acea liniște profundă care se așterne peste casă atunci când ziua se încheie, când activitățile se opresc, iar zgomotul lumii exterioare se stinge treptat. Ziua are rostul ei: ne ține ocupați, ne poartă prin gânduri, proiecte, treburi gospodărești sau mici conversații. Însă noaptea, mai ales o noapte lungă și geroasă de iarnă, are un mod aparte de a mări spațiile din jur și de a aduce la suprafață întrebări pe care le ocolim când e lumină afară.

M-am agățat de iluzii