Nimic nu ma mai poate vindeca,
Oricate clinici o sa mai cutreier,
Si voi muri cu chipul tau in creier.
Nici nu ma scuz si nici nu ma explic,
Dar fac proces-verbal,ca sa se stie,
Ca n-am tradat si n-am mintit nimic,
Dovada este aceasta maladie.
Traim in vremuri fara de eroi,
Ridicola e orice fel de jale,
Dar vreau sa vin,sa mor,pentru un front in doi,
Sub salcia copilariei tale.
Nu pot nici sa-ti impun,nici sa te rog,
Luciditatea de la sine vine
Si-ai sa-ntelegi ca parc-ai fost sub drog,
În toata razbunarea ta pe mine.
Din cate ai patimit in timpul tot,
Pe mine m-ai gasit sa-mi darui ura,
Eu salvatorul tau cel idiot,
Prin foc,de dragul tau,m-am dat de-a dura.
Si sunt bolnav de gandul obsesiv
Ca zilele de viata ni se curma,
Si sunt pierdut acum,fara motiv,
Un timp,zadarnic regretat la urma.
Atunci cand din cosmar ai sa te scoli,
Iti va fi foarte greu a intelege
De ce dai tu un nume-acestei boli
De ce chiar tu te simti fara de lege.
Dar stiu si altceva,ingrozitor,
Probabil cea mai tragica isprava,
Ca,daca eu de drag de tine mor,
Nu-nseamna ca nu esti si tu bolnava.
Cei care altora le fac un rau
Li-l fac ca sa se simta ei mai bine,
Dar eu observ,ucis de raul tau,
Ca ma zdrobesti,zdrobindu-te pe tine.
Nimic nu ne mai poate vindeca,
De maladia fara de scapare,
Cadem,si eu,si tu,de boala ta,
În dragostea de care se si moare.
Dragostea de care se si moare... , poezie de Adrian Păunescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu