Dar divin

 

Soarele si luna

Viața

Viaţa bate, viaţa pupă

A fost rău şi bine… după

Şi când pupă şi când bate

Viaţa… merge mai departe.

Viaţa dă şi viaţa cere

Azi pelin şi mâine miere

De coşmar şi de poveste

Nu se cată, se trăieşte.

Viaţa-vrabie în mână 

Şi hulub, în cea streină

Hojma pare mai frumoasă

Viaţa-vulpe mincinoasă.

Viaţa cea mai mare şcoală

Târnăcop şi nicovală

Nu mai eşti acelaşi… după

Viaţa bate, viaţa pupă. 

Poezie de Cătălina Lungu

Prin tine

Mă-ntorc bolnav cu fața către stele,

Mă dau luminii lunii   împrumut,

Dar pe deasupra gândurilor mele 

Acelaşi gong de noapte a bătut.

La capătul privirilor prin lotuşi,

La capătul luminilor prin cer 

Te regăsesc înfiripată,  totuşi,

Din marea ferbințială şi din ger.

Şi orişicât m-aş depărta de tine, 

Povara amintirii e mai grea. 

Să mă arunc în Univers - îmi vine, 

Dar mă scufundă-n aer,  umbra TA .

Mi-aş cumpăra, fugind pe deşălate,

Cu oasele ostatice oricui,

Măcar atât: un pic de LIBERTATE,

Dar, pentru mine - libertate... NU-I!

EU  nu trăiesc de fapt,  decât prin  TINE.

EU nu mai sunt de multă vreme... EU

Şi-mi este rău şi când îți este bine 

Şi numai TU  decizi destinul meu.

Spinarea ca un terci mi se-ncovoaie 

Şi  toți ceilalți mi-apar ca bieți nebuni,

Atârn de tine ca un miel de oaie 

Prin umbrele lunaticei pasiuni.

Nu-ți cer nimic, îmi ştiu prea bine firea 

Şi simt că nu te pot înstrăina 

Şi-acum, când mi-a rămas numai iubirea 

Eu  NU te chem,  ci-ți  spun: RĂMÂI  AŞA  !

Printre greşeli aproape ordinare 

Dispar din calendar fără motiv,

Mereu te voi trăda pentru oricare 

Ca să  te  pot  IUBI  DEFINITIV.

Prin tine - poezie de Adrian Păunescu

Sa simti

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene, port privirea ta.

Absenţa ta, ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum, când eşti departe,
Şi nu mai ştiu: e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd, că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

 Adânca privire - Adrian Păunescu

Vindecarea de farsă...

Distanța crește zilnic între noi

Și vârstele ni se îndepărtează,

Nu vine nici o veste înapoi

Decât ce-a fost în ultima amiază.

Aș vrea să cred că totu-i un coșmar,

Cu lumânări de nuntă în revanșă,

Dar totul e real rudimentar,

Adresa ta a devenit etanșă.

Și mă eviți ca pe-un ciumat acut

Ce ți-ar putea un mare rău produce,

Dar eu nu vreau decât să te salut,

În drumul meu din urmă către cruce.

Îți faci păcat mai omorând un mort,

Ce casei tale îi stătea de gardă,

Nici nu mai știu acum să mă comport

Cu cea pe care o făceam să ardă.

Și asta nu s-a întâmplat cândva,

Ci ieri, în cea mai crudă-mbrățișare,

Când rugul tău de carne tremura

Și niciun simț nu bănuia că moare.

Și nici nu a murit și n-are cum

De dragul unui moft al tău să cadă,

Din umilință mă ridic postum,

Zvârlindu-mi uniforma de paradă.

Sunt încă tânăr și sunt încă viu,

Mai pot însămânța un tandru pântec,

Din ceea ce trăiesc și simt și știu,

Pot reclădi statuia unui cântec.

Există vârste când bărbații cred

Ca orice despărțire e o moarte,

Că dragostea-i un tragic patruped

Și sexul e-un neștiutor de carte.

Complexe de tranziție! Păreri.

De indivizi deciși să fie lideri

Iar dacă mâine nu e ca și ieri,

Urmează deznădejdi și sinucideri.

Ci eu, din condamnare, mă ridic

Și, cu aceeași poftă și răbdare

Declar că nu negociez nimic

Și-aștept să vină dragostea cea mare.

Din răzbunarea tristei reverii,

Iubirea veche nu va fi întoarsă,

Probabil, altă dramă va veni,

Să mă salveze de această farsă.

 Vindecarea de farsă..., de Adrian Paunescu

Dorinta

Să nu te sperii, Moşule, prea tare

Când vei veni la uşa mea, tiptil!

Chiar dacă ghetele au număr mare,

Să ştii că eu, în suflet, sunt copil.

 În mine, încă, se mai bucură copilul

 De orice dar, oricât ar fi de mic.

 De multe ori eu ți-am furat profilul

 Şi-am dăruit, dar ştii ce vreau să zic...

În gheata dreaptă pune-mi sănătate

Şi, de-o să vezi că mai rămâne loc,

Pune-mi puterea de-a trece prin toate

Zâmbind, şi-n plus, pune-mi puțin noroc!

  În gheata stângă, nu mai ai ce-mi pune

  Fiindcă acolo e inima mea,

  Te rog să pleci şi nimănui nu spune

  Că sufletul meu doar atâta vrea!

   Dorința într-o gheată, poezie de Lidia Iustina Terecoasă 

Dragostea de care se si moare...

Nimic nu ma mai poate vindeca,

Oricate clinici o sa mai cutreier,

Eu sunt bolnav de amintirea ta

Si voi muri cu chipul tau in creier.

Nici nu ma scuz si nici nu ma explic,

Dar fac proces-verbal,ca sa se stie,

Ca n-am tradat si n-am mintit nimic,

Dovada este aceasta maladie.

Traim in vremuri fara de eroi,

Ridicola e orice fel de jale,

Dar vreau sa vin,sa mor,pentru un front in doi,

Sub salcia copilariei tale.

Nu pot nici sa-ti impun,nici sa te rog,

Luciditatea de la sine vine

Si-ai sa-ntelegi ca parc-ai fost sub drog,

În toata razbunarea ta pe mine.

Din cate ai patimit in timpul tot,

Pe mine m-ai gasit sa-mi darui ura,

Eu salvatorul tau cel idiot,

Prin foc,de dragul tau,m-am dat de-a dura.

Si sunt bolnav de gandul obsesiv

Ca zilele de viata ni se curma,

Si sunt pierdut acum,fara motiv,

Un timp,zadarnic regretat la urma.

Atunci cand din cosmar ai sa te scoli,

Iti va fi foarte greu a intelege

De ce dai tu un nume-acestei boli

De ce chiar tu te simti fara de lege.

Dar stiu si altceva,ingrozitor,

Probabil cea mai tragica isprava,

Ca,daca eu de drag de tine mor,

Nu-nseamna ca nu esti si tu bolnava.

Cei care altora le fac un rau

Li-l fac ca sa se simta ei mai bine,

Dar eu observ,ucis de raul tau,

Ca ma zdrobesti,zdrobindu-te pe tine.

Nimic nu ne mai poate vindeca,

De maladia fara de scapare,

Cadem,si eu,si tu,de boala ta,

În dragostea de care se si moare.

Dragostea de care se si moare... , poezie de Adrian Păunescu

Așa sunt eu

Așa sunt eu: și calmă, și nebună,

Amestec de taifun cu vreme bună,

Dac-aș fi fost o floare între flori,

Eram pictată-n sute de culori...

Nu sunt urâtă, însă nici frumoasă,

Pot fi... târziu, dar și devreme, acasă,

Ca un copil mă port adeseori

Și, mai tot timpul, sunt cu capu-n nori.

Al vieții mele, unic dirijor,

Când alții urcă, eu vreau să cobor,

Iar, de-ar avea cu toții-un sens de mers,

Eu, sigur, am s-o iau în sens invers.

Răbdare, am cât sute laolaltă

Dar, uneori, mai dau "cu bâta-n baltă”

Și mă reped, deși nu este cazul,

Să schimb, în locul altuia, macazul.

Prietenii m-alintă „corcitură”,

Din două firi opuse-mpletitură,

Un fel de" amestec afrodiziac”,

Între un înger blând și-un pui de drac.

Să mă cunoști profund, nu-ți pierde timpul!

Mă schimb precum se schimbă anotimpul,

Să mă suporți, îți trebuie răbdare...

E vai și-amar de-acela ce mă are!

Poezie de Maria Marinescu

Sursa

Unii si altii

Unii vor iubire, alţii vor putere,

Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,

Unii casă mare şi maşină nouă,

Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,

Unii să audă, alţii să vorbească,

Unii doar o clipă cerul să privească,

Unii o moşie mare şi bogată,

Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,

Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,

Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,

Unii vor un munte, alţii vor o mare,

Unii doar să aibă cele necesare,

Unii vor avere, faimă, bogăţii,

Alţii sănătate pentru-ai lor copii,

Unii vor să aibă propriul răsărit,

Alţii doar să uite ceea ce-au iubit...

Pelerini prin lume între nu şi da,

Fiecare suflet are rana sa!

Nu tot cel ce râde este fericit,

Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!

Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,

Iar de nu se poate să-ţi accepţi destinul;

Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:

Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

Unii si altii, poezie de Licuţia Pântia

Povestea

La Circ
Un accident banal
—Un acrobat,
Un salt mortal
Si
Acrobatul nu s-a mai sculat
Alamurile din orchestra au tacut,
Iar clovnii din arena au tipat
Dar publicul din staluri n-a crezut
Ca poate fi si-un accident adevarat
Si-a fluierat
Zadarnic
—Mortul n-a mai inviat
Pacat de el !
Era un tanar acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus si pana jos,
De care publicul se minuna,
Cand il vedea-ndoit ca un inel,
Sau cand pe bara fixa se-nvartea
Ca o morisca de cafea
Cu balerina langa el!
Dar balerina nu-l iubea!
Povestea lui?
Hm!
Povestea mea
—A mea,
A ta
Si-a altora!
Acelasi accident de circ, banal
O zi «relache»,
Si-apoi, la fel,
Cu-aceeasi balerina langa el,
Alt acrobat
Alt salt mortal!

Ultima oră, de Ion Minulescu

Nebuna

​

Voi o vedeți fugind prin sat,
     Cu zdrențele șiroi,
Desculță-n ger, cu ochii supti,
     De cine rîdeți voi?
Și după dînsa, curioși,
     De ce fugiți în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea,
     De-i faceți rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiți
     Cînd iese-n drum, și cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
     O bateți înjurînd.

Îi știți povestea ei? De-o știți,
     Ce mult vă cred mișei.
Dar nu! Atunci ați fi miloși
     Cu dînsa, dragii mei.
Veniți dar, vreau azi să vă spun
     Povestea vieții ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
     Un bucium repetat
Dă sunet, și lătrau zăvozi;
     Bărbat lîngă bărbat
Ieșea din văi, suia pe culmi
     Cu groful la vînat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
     Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
     Și sus și tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiți
     Un cerb pe goană pus.

Și șir de șir gonaci stăteau
     În umbra de copaci,
Și contele pe-un tînăr cal
     Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
     A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită-n piept
     Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toți,
     Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
     Cu rîsete, huhu!

Luptîndu-se cu moartea, el
     În pat se zvîrcolea,
Și biata mă-sa! Vezi-o azi
     Cum plînge-n hohot ea?
Același plîns, pe care-atunci
     Sărmana îl plîngea.

Sărmana! Și vă bateți joc
     De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
     S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o știți
     De rîs obștesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
     Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
     De mult bolnăvicios,
Zăcea și el, puteai de slab,
     Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,
     Pe răni al cîrpei nod,
Și-n vatră focul stins de mult
     Și nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
     Doi morți sub un prohod!

Iar azi, cînd se trezește-n ea
     Nelimpedele gînd
Al morții lor, ce rîs aflați
     În plînsul ei? Urlînd
Mortește, biata, iat-o iar,
     De zid cu fruntea dînd.

Și vezi cum face gesturi ea,
     Așa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
     Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
     Și-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
     În ușa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopți întregi
     Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
     Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi părea
     Și traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
     P-al schitului pristol,
Și harnică, din ceas în ceas
     Umplînd al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
     S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămașă-n flori
     Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteț,
     Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
     De patimi păgînești.
-"De ce-ncui ușa? Ce vrei tu?
     Turbatule ce ești!"
Și capul ea și l-a zdrobit
     De drugii din ferești

A fost prea mult! Cînd i-au adus
     Pe Sanda doi argați,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
     Cu pumnii ridicați,
Cu gura plină de blăstăm,
     Cu ochii înghețati.

Ești om nebun, cînd vrei să porți
     Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
     Sili pe slabi la rău,
Și domnii sunt d-aceea tari,
     Căci rîd de Dumnezeu!

Și-aici i-a izbucnit din ochi
     Plînsoarea bob de bob,
Și jos, săcată de simțiri,
     Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn și Dumnezeu,
     Ei ambii rîd de rob.

Și noi? Să rîdem înjurînd
     Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganți în drept
     Și-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuiești
     Pe domni, ca pe mișei!

Nebuna, de George Coșbuc

Foto: Maia Morgenstern (Patimile lui Hristos, 2004)

Copilarie

 

Stare si viciu

Îmi recunosc o stare şi un viciu,
Ţin cu poeţii, iad de iezi în rai,
Am fost cu Eminescu la ospiciu
Şi-am fost cu Petöfi călcat de cai.

Am fost cu Paul Verlaine în berărie
Şi cu Esenin vâna mi-am tăiat,
Am fost cu Voiculescu-n puşcărie,
Cu lordul Byron m-am simţit soldat.

Am fost cu Maiakovski pe tribună
Şi-am fost bandit ca şi François Villon,
Ca Whitman am crezut în iarba bună
Şi ca Bacovia de monoton.

Am fost cu Goethe când vedea pe Faust,
Cu Heine când vedea pe Lorelei,
Cu Fondané ucis în holocaust
Şi m-am aflat cu Labiş sub tramvai.

Cu Lorca mi-am dat drumul în coridă,
Am coborât cu Dante în infern,
Cu Platon am văzut o Atlantidă,
Doar Shakespeare mi-a scăpat, a fost etern.

Am fost cu toţi şi m-am băgat în toate
Am fost oftalmologul lui Homer,
Mi s-a părut că orişice se poate,
Dar Shakespeare a rămas mereu stingher.

Purtam pe Pont, ca şi Ovidiu toga,
Către Tagore-am spus cuvântul „pro“,
Am fost la Alba Iulia cu Goga
Şi-am dispărut în sensul lui Rimbaud.

Acelaşi corb care-a vorbit cu mine
Lui Poe îi declarase „nevermore“
Pe Go-Mo-Jo aprofundându-l bine,
Cu Pasternak se cuvenea să mor.

Cu unul singur n-am prea fost, afară
De Shakespeare despre care-am mai vorbit,
Cu cel pe care îl aştept să moară
Spre-a-i şti intimitatea în sfârşit.

E un poet, parcă menit să-mi scape,
De câte ori alături mi-e mereu
Şi, vai, mi-a fost atâta de aproape
Şi, vai, acel poet am fost chiar eu.

 

Arta

 

Barbatul

Am dat un telefon la mine acasă,

Am spus "Alo!" și-apoi am așteptat

Și mi-a răspuns o voce-aproape groasă,

O voce sugrumată, de bărbat.

Și am închis și-am mai format o dată

Și-aceeași voce mi-a răspuns, abrupt,

Și-n mine ca-ntr-o mină inundată

Ceva s-a luminat și-apoi s-a rupt.

Era băiatul meu, o, Doamne sfinte,

Și eu care uitasem că-s bătrân,

Că am ajuns și eu un biet părinte

Și-o amintire, doar, am să rămân.

„Alo, băiatul tatii, masa-i gata?"

Și el mi-a zis să vin cât mai curând

Și l-am simțit în trupul meu pe tata

Cu o cazma de purpură săpând.

Așa ne îngropăm la noi în oase

Pe-naintașii ce se sting mereu

Și încă sun la telefon acasă:

„Tu, spune-mi ce mai faci, băiatul meu?"

Barbatul, de Adrian Paunescu

Nu regret...

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
inimă răcită prea devreme
s-o pornesc din nou desculţ la drum,
stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
pui pe buze flacăra pornirii
o, pierdutul prospeţimei har
cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci,
rar ning fagii frunzele deşarte...
binecuvântat să fie deci
că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig - Serghei Esenin