Poveste de iarna

Când crivăţul cu iarna

de Mihai Eminescu (1850-1889)

Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate
Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,
Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,
Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…

Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,
S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,
Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,
Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,
Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,
Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,
Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.

Orologiul să sune – un greier amorţit –
Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,
Să văd roze de aur şi sărutări aprinse
În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,
Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.
Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.
Din el o aud astfel cum voi să o aud
Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.
Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,
O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –
Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;
Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele
Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.
Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele
L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;
În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –
La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,
Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,
Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,
Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –
Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse
Şi glasul ei e cântec în line tremurări,
Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează –
Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.