miercuri, 18 noiembrie 2026

Dacă am fi, cum ar fi?

... acea întrebare pe care încercăm s-o ținem departe, 
dar care se întoarce mereu, ca un musafir nepoftit.

    Sunt oameni care intră în viața noastră fără să bată la ușă și, fără să-și dea seama, ajung să locuiască undeva în noi. Nu le-am oferit chei, nu le-am rezervat o cameră, nu le-am promis nimic. Și totuși, într-o bună zi, descoperim că sunt acolo. În gândurile noastre, în tăcerile dintre două cuvinte, în așteptarea unui telefon și, mai ales, în răspunsurile pe care le știm înainte de a pune întrebările.

Ne place să credem că nu împărțim nicio durere. Și totuși, când te sun, știi deja ce vreau să-ți spun. Îmi ghicești gândurile, îmi recunoști ezitările, îmi citești printre cuvinte. Ești un locatar permanent în mintea mea. Uneori mă întreb dacă nu cumva apropierea adevărată începe tocmai acolo unde nu mai avem nevoie să ne explicăm.

Nu mă opri!

Lasă-mă să duc gândul până la capăt. Nu vreau să-i dau neapărat un nume, nu vreau să-l transform într-o promisiune și nici să-i cer vieții explicații. Vreau doar să-mi imaginez, pentru câteva clipe, cum ar fi dacă toate coincidențele acestea ar avea un rost, dacă toate tăcerile noastre ar ascunde ceva mai mult decât ceea ce îndrăznim să recunoaștem.

Știu, nimic nu este simplu. Viața nu este o foaie albă pe care putem scrie după bunul plac. Venim fiecare cu trecutul nostru, cu obligații, cu amintiri, cu răni vindecate doar pe jumătate și cu acele alegeri care, odată făcute, nu mai pot fi întotdeauna întoarse din drum. Nu-ți cer să răstorni lumea pentru mine. Te-am ținut de mână și, pentru o vreme, m-am lăsat purtat de viață. Poate că uneori tocmai asta ne lipsește: curajul de a trăi un sentiment fără să-i cerem mai întâi garanții.

Până la tine au fost doar opțiuni finite. Oameni care au trecut, povești care s-au terminat, iubiri care au lăsat în urmă mai multe întrebări decât răspunsuri. Și apoi ai apărut tu. Nu neapărat ca o soluție, nici ca o salvare, ci ca o posibilitate. Una dintre acelea care te fac să te întrebi dacă nu cumva ai trecut prea repede prin viață, convins că ai văzut deja tot ce era de văzut.

Lasă-mă să te iubesc așa cum pot. Nu știu dacă există o măsură potrivită pentru iubire, dacă se cântărește în declarații, în gesturi sau în timpul petrecut împreună. Știu doar că eu nu prea mă pricep la jumătăți de măsură. Dacă iubesc, iubesc de tot. Chiar și atunci când nu pot avea totul. Chiar și atunci când trebuie să-mi ascund dorul în spatele unei conversații obișnuite, iar cuvintele pe care aș vrea să ți le spun rămân nerostite.

Dar spune-mi, oare m-ai iubi dacă pentru o mie de nopți aș putea să-ți ofer doar o singură zi? O singură zi în care să uităm de ce nu se poate, de ce nu e voie, de ce nu e simplu. O zi în care să nu ne grăbim, să nu ne justificăm și să nu ne temem de ceea ce simțim. Cât am putea trăi într-o asemenea zi? Câte amintiri am putea aduna? Câtă tandrețe ar încăpea într-un răsărit, într-o plimbare, într-o îmbrățișare care să nu se mai termine?

Și oare m-ai iubi pentru serile în care am uita de ceas, pentru râsul fără motiv, pentru confesiunile făcute la jumătatea nopții, pentru felul în care două suflete pot deveni apropiate fără să-și fi promis vreodată ceva? Poate că uneori iubirea nu se măsoară în cât timp ai avut pe cineva lângă tine, ci în câtă viață ai simțit atunci când a fost acolo.

Lăsând timpul să cearnă, poate am descoperi că nu numărul anilor contează, ci intensitatea clipelor. Că o zi trăită cu adevărat poate cântări cât o mie de zile în care doar am existat. Că o singură iarnă poate păstra în ea mai multă căldură decât 69 de veri petrecute fără să simți căldura celuilalt.

Dacă din 69 de veri am trăi doar o iarnă... oare ne-ar fi de ajuns? Pentru că, până la urmă, nu toate iubirile sunt făcute să dureze o viață. Unele vin să ne amintească faptul că încă putem simți, că încă ne poate tremura vocea la auzul unui nume, că încă putem aștepta un telefon cu nerăbdarea unui adolescent. Unele nu ne schimbă neapărat destinul, dar schimbă felul în care privim o dimineață, o melodie, o stradă sau o simplă zi de toamnă.

Iar dacă într-o zi mă vei întreba ce am vrut, de fapt, de la tine, nu știu dacă voi găsi un răspuns suficient de simplu. Poate că am vrut doar să știu cum ar fi fost. Poate că am vrut să trăiesc acea poveste pe care viața nu mi-a promis-o niciodată. Sau poate că, fără să-mi dau seama, am găsit în tine ceva ce nu mai căutam de mult: sentimentul că încă mai am pentru cine să tresar.

Și atunci, lasă-mă să te întreb încă o dată: dacă am avea o singură zi dintr-o mie de nopți, ai risca să o trăiești cu mine? Nu-ți cer o viață întreagă. Dar nici nu vreau să ajung la capătul ei întrebându-mă cum ar fi fost dacă...

Fiindcă, uneori, nu timpul pe care îl avem la dispoziție ne sărăcește viața, ci toate clipele pe care nu am avut curajul să le trăim.

© Constantin Rusu
17 noiembrie 2026

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu