Se afișează postările cu eticheta constantin rusu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta constantin rusu. Afișați toate postările

miercuri, 18 noiembrie 2026

Dacă am fi, cum ar fi?

... acea întrebare pe care încercăm s-o ținem departe, 
dar care se întoarce mereu, ca un musafir nepoftit.

    Sunt oameni care intră în viața noastră fără să bată la ușă și, fără să-și dea seama, ajung să locuiască undeva în noi. Nu le-am oferit chei, nu le-am rezervat o cameră, nu le-am promis nimic. Și totuși, într-o bună zi, descoperim că sunt acolo. În gândurile noastre, în tăcerile dintre două cuvinte, în așteptarea unui telefon și, mai ales, în răspunsurile pe care le știm înainte de a pune întrebările.

Ne place să credem că nu împărțim nicio durere. Și totuși, când te sun, știi deja ce vreau să-ți spun. Îmi ghicești gândurile, îmi recunoști ezitările, îmi citești printre cuvinte. Ești un locatar permanent în mintea mea. Uneori mă întreb dacă nu cumva apropierea adevărată începe tocmai acolo unde nu mai avem nevoie să ne explicăm.

Nu mă opri!

sâmbătă, 14 noiembrie 2026

Determinarea...

... sau arta de a nu renunța la tine

    În viață sunt momente când bariere par să se închidă în fața noastră. Când oboseala ne fură entuziasmul, îndoiala ne slăbește pașii, iar visurile, odinioară atât de aproape, par să se îndepărteze cu fiecare zi. Atunci descoperim cât de mult contează determinarea. Nu cea zgomotoasă, afișată ostentativ, ci aceea tăcută, care se naște undeva, în adâncul sufletului, și ne șoptește: „Nu mă opresc aici!”

Determinarea nu înseamnă să nu obosești niciodată, să nu te îndoiești sau să nu cazi.

miercuri, 11 noiembrie 2026

Vremea în care învățăm să prețuim



„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.”

Versuri din „Emoție de toamnă”, scrisă de poetul Nichita Stănescu.


    Duminică. O după-amiază târzie de noiembrie, din acelea în care ziua pare obosită înainte de a se fi terminat. Noaptea trecută a fost cea mai rece de până acum. Înghețul coborâse peste oraș fără zgomot, ca un musafir nepoftit și lăsase pe la colțuri o avanpremieră albicioasă a iernii care bate la ușă.

Am ieșit din casă fără un motiv anume.

duminică, 1 noiembrie 2026

Noiembrie, pe aleea amintirilor

    Sunt seri în care nu simți nevoia să ajungi undeva. Nici să cauți pe cineva, nici să auzi vreo voce cunoscută. Simți doar nevoia să mergi, încet, fără țintă, lăsând pașii să te poarte acolo unde gândurile au rătăcit de multă vreme. Într-o seară de noiembrie, când amurgul coboară peste lume ca o perdea cenușie, iar frigul îți amintește că, dincolo de haine, există un suflet care încă mai simte.

Parcul e aproape pustiu. Aleea, umedă de la ploaia căzută peste zi, e presărată cu frunze arămii, risipite de vânt ca niște scrisori pe care nimeni nu le-a mai citit. Sub pașii mei, foșnesc încet, asemenea unor amintiri care refuză să tacă. Copacii, dezgoliți și obosiți, își ridică spre cer ramurile negre, de parcă ar încerca să înțeleagă unde s-a dus toată frumusețea pe care au purtat-o cândva.

sâmbătă, 17 octombrie 2026

Anatomia unei salvări tăcute

    Trăim într-o lume care ne-a învățat să privim îmbrățișarea ca pe un semn al bucuriei sau al pasiunii. O asociem cu regăsirile zgomotoase din gări, cu promisiunile șoptite la început de drum sau cu entuziasmul unor inimi care bat prea repede. Dar există și un alt fel de îmbrățișare, mult mai puțin spectaculoasă și, tocmai de aceea, mult mai adevărată. Este îmbrățișarea de la capătul unei zile prea lungi, atunci când nu mai ai nimic de oferit, ci doar o oboseală pe care nu o poți duce de unul singur.

vineri, 16 octombrie 2026

Cui i-am trebuit mai mult?

    Întrebări... Există întrebări pe care nu ni le punem atunci când viața aleargă înainte, ci abia atunci când pașii ni se mai domolesc, când zgomotul lumii se îndepărtează puțin și începem să ne auzim mai limpede propriile gânduri. Sunt întrebări care nu cer un răspuns imediat, ci ne invită la o călătorie înapoi, prin ani, chipuri, întâmplări și sentimente. Una dintre ele este aceasta: „Cui i-am trebuit mai mult?”
Nu „cine a avut nevoie de mine?”, spus cu mândrie, nici „ce am realizat în viață?”, întrebare la care am putea răspunde înșirând izbânzi, sacrificii și împliniri. Ci, mai simplu și mai profund: cui i-am trebuit? Cui i-am fost sprijin, alinare, nădejde? Pentru cine a contat prezența mea și cine ar fi simțit mai mult lipsa mea dacă aș fi fost altfel, dacă aș fi plecat mai devreme sau dacă n-aș fi fost acolo atunci când era nevoie? Poate că, în cele din urmă, măsura unei vieți nu stă atât în ceea ce am strâns pentru mine, cât în ceea ce am însemnat pentru ceilalți.

vineri, 22 aprilie 2016

10 ani



Au mai trecut 10 ani. Parca a fost ieri! Poate ca nu-i un motiv de bucurie, dar simt ca am mers pe "drumul meu" si nu cred ca am facut umbra fara rost. Recunosc, sunt mult mai bogat. Am o mogaldeata care-mi spune cand Bicu, cand Bipu. ;-) Sunt tare mandru! 
Sa nu uit... Ma cheama la fotografiat (Evidenta Populatiei) peste alti 10. E de bine, nu?


Foto CI 2006 (mica), 2016



vineri, 8 iunie 2012

La plop

O seara de iunie cu soare, pe malul râului Jăravăţ, in locul denumit "La Plop", un arbore secular din satul Lungesti, Galati.



Informatii suplimentare

vineri, 1 iunie 2012

O viata!

Noapte linistita de sfarsit de mai. Cald, umed si un aer placut. Abia a trecut de miezul noptii. Suna telefonul. Asa tarziu mai vine cate un fax ratacit. Acum era Irina. Stie ca sunt intotdeauna treaz la ora asta. M-a sunat sa ne spunem "La multi ani". Eu, pentru ca, indiferent de varsta, va fi mereu fetita tatii, ea, pentru ca astazi, de Ziua Copilului, am implinit o groaza de ani: 38 plus inca 12 (pe care-i am de dat; ii vrea cineva? ;-)) - jumatate de suta! Privesc cu tristete in buletin, dar nu mi-e rusine sa ma uit in urma si sunt optimist. Suntem sanatosi, "gramada" si fericiti. Cred ca nu-mi lipseste nimic! Iar astazi am toate "ingredientele" pentru o zi minunata...

Nu uitati sa fiti copii indiferent de varsta.
La multi ani copiilor vostri si copiilor din sufletul vostru!