Duminică. O după-amiază târzie de noiembrie, din acelea în care ziua pare obosită înainte de a se fi terminat. Noaptea trecută a fost cea mai rece de până acum. Înghețul coborâse peste oraș fără zgomot, ca un musafir nepoftit și lăsase pe la colțuri o avanpremieră albicioasă a iernii care bate la ușă.
Am ieșit din casă fără un motiv anume.
Nu aveam nimic de cumpărat, nu mă aștepta nimeni și nici nu mă grăbea vreo treabă. Simțeam doar nevoia să ies, să-mi dezmorțesc picioarele, să schimb pereții casei cu puțin aer rece și cu liniștea străzii de duminică. Uneori, omul pleacă la drum fără să știe unde vrea să ajungă. Poate pentru că, de fapt, nu caută un loc, ci o stare.Pe aleea dinspre magazin, castanii își lepădaseră aproape toate frunzele. Zăceau peste trotuar într-un strat gros, arămii, ruginii, galbene, unele încă păstrând câte o urmă de verde, ca și cum nu se înduraseră să accepte sfârșitul verii. Era o frumusețe tristă în risipa aceea de culori. Am pășit cu grijă, ocolind pe cât puteam frunzele, de parcă aș fi vrut să nu strivesc ceea ce, cu doar câteva săptămâni în urmă, fusese podoaba copacilor și umbra răcoroasă a zilelor toride.
Aerul rece îmi biciuia obrajii. Mi-am tras gluga canadienei peste cap și am continuat să merg. Mâinile le țineam adânc în buzunare, iar privirea îmi aluneca când spre pământ, când spre crengile golașe care se desenau pe cerul cenușiu. Și, fără să-mi dau seama când anume, am început să mă gândesc la trecerea timpului. Noiembrie are acest dar necruțător: te face să privești înapoi. Nu știu dacă din cauza copacilor dezbrăcați, a luminii palide sau a frunzelor care mor atât de frumos, dar toamna târzie seamănă uneori cu o fotografie veche, pe care o scoți din sertar fără să-ți propui. O privești și, dintr-odată, nu mai ești omul de astăzi. Te întorci acolo, în anii în care aveai genunchii juliți, buzunarele goale și inima plină de speranțe.
M-am trezit plimbându-mi gândurile între prezent și trecut, între omul care sunt și băiatul care am fost cândva. Mi-am amintit de tinerețe. De zilele în care toamna era doar un anotimp, nu o metaforă. De serile în care aveam impresia că lumea întreagă ne aparține și că timpul, oricât de mult am risipi din el, va avea întotdeauna răbdare cu noi. De întâlniri așteptate cu emoție, de priviri care spuneau mai mult decât toate cuvintele, de iubiri care păreau să nu se termine niciodată și de despărțiri despre care credeam că vor fi uitate până la primăvară.
Cât de puțin știam atunci despre viață! Credeam că avem timp pentru toate. Că vom putea repara orice, că vom putea spune oricând ceea ce am amânat, că oamenii dragi vor rămâne mereu la locul lor, așteptându-ne. Nu știam că trenurile vieții trec o singură dată prin gară. Că există întâlniri care nu se mai repetă și cuvinte care, dacă nu sunt rostite la vremea lor, îmbătrânesc odată cu noi, undeva, în adâncul sufletului.
Poate de aceea, privind frunzele căzute, m-am gândit la toate întâmplările mele de viață rămase neterminate. La conversațiile pe care nu le-am mai avut. La oamenii pe care i-am pierdut fără să ne luăm rămas-bun. La gesturile pe care le-am amânat, la îmbrățișările pe care le-am considerat cândva inutile și la acele câteva clipe în care aș fi putut schimba ceva, dar n-am făcut-o. Nu neapărat din lașitate. Uneori, pur și simplu, nu știam. Alteori, ne lipsea curajul. Iar alteori, viața hotăra în locul nostru. Câte povești au rămas fără ultimul capitol! Și câte dintre ele continuă să trăiască în noi, deși personajele lor au dispărut demult din decor...
M-am oprit lângă un castan bătrân. Crengile lui se ridicau goale spre cer, asemenea unor brațe care cer ceva, fără să mai știe exact ce. Am privit în sus și mi-am imaginat coroana lui verde, foșnetul frunzelor într-o după-amiază de iunie, oamenii adăpostiți la umbra lui, râsetele copiilor, îndrăgostiții care își găseau câte un loc pe banca din apropiere. Acum era doar un copac în așteptarea primăverii.Nici noi nu suntem atât de diferiți de el. Ne pierdem, an după an, câte ceva din podoaba tinereții. Ne cad iluzii, ni se desprind oameni din viață, se risipesc visuri și se așază peste suflet un fel de brumă pe care n-o vede nimeni. Dar, undeva, sub toate acestea, rămâne ceva viu. O rădăcină de speranță, o amintire caldă, o dorință pe care încă n-am abandonat-o.
Am continuat drumul spre magazin, deși uitasem aproape cu totul de ce plecasem. În vitrine se aprindeau luminile, iar pe stradă se lăsa încet seara. Un cuplu tânăr mergea înaintea mea, ținându-se de mână. Ea râdea, el îi spunea ceva la ureche. I-am privit o clipă și am zâmbit. Nu cu invidie, ci cu o duioșie pe care numai anii ți-o pot așeza în suflet.
M-am gândit că fiecare vârstă are toamna ei. Că există o toamnă a frunzelor, una a iubirilor, una a visurilor și, poate, una a vieții. Dar niciuna nu trebuie confundată cu sfârșitul. Chiar dacă zilele devin mai scurte, chiar dacă frigul ne obligă să ne închidem în case, chiar dacă oglinda ne amintește, uneori fără menajamente, că anii nu ne-au ocolit, înăuntrul nostru continuă să existe un anotimp pe care calendarul nu-l poate măsura.
Poate că asta înseamnă să îmbătrânești: să înveți să porți cu tine toate anotimpurile deodată. Să ai în suflet primăverile care te-au făcut să visezi, verile în care ai iubit, toamnele în care ai pierdut și iernile în care ai învățat să mergi mai departe.
Am ajuns în fața magazinului și m-am oprit. Nu mai știam dacă intrasem cu adevărat pentru ceva sau dacă magazinul fusese doar un pretext pentru această plimbare printre amintiri. Am privit cerul. Se întuneca. Mi-am tras mai bine gluga și am pornit spre casă.
În urma mea, frunzele foșneau ușor sub pașii altor trecători. Și atunci mi-am amintit din nou versurile lui Nichita. „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva...” Ce rugăminte simplă și, totuși, câtă singurătate încape în ea! Nu cerea nici bogății, nici promisiuni, nici măcar fericire. Cere doar o umbră. Umbra unui copac sau, mai bine, umbra cuiva drag.
Poate că, la urma urmei, asta ne dorim cu toții, indiferent de vârstă: să avem lângă cine să ne adăpostim sufletul atunci când se lasă frigul. Să existe cineva care să ne asculte amintirile, chiar dacă le-am mai spus de o sută de ori. Cineva care să ne țină de mână fără să ne întrebe de ce suntem triști. Cineva care să înțeleagă că, uneori, tăcerea noastră spune mai mult decât toate cuvintele. Fiindcă nu frigul de afară ne înspăimântă cel mai tare, ci frigul care se poate așeza, încet și nevăzut, între oameni.
Am intrat în casă. Afară, noiembrie își continua povestea. Mi-am dat jos canadiana, am privit pentru o clipă pe fereastră și am simțit că plimbarea aceea fără rost își găsise, totuși, rostul. Cumpărasem nimicuri. Dar mă întorsesem cu o mulțime de lucruri: câteva amintiri, câteva regrete, un zâmbet trist și o întrebare. Oare câte dintre poveștile noastre mai pot fi continuate?
Atâta vreme cât ne mai tresare inima la vederea unei frunze, cât timp mai tresărim la auzul unui cântec vechi sau la amintirea unei priviri, povestea nu s-a terminat. Iar dacă a venit toamna, să nu ne grăbim să ne declarăm învinși. Să ne apropiem unii de alții. Să spunem ce avem de spus, să îmbrățișăm cât încă mai putem și să nu mai amânăm bucuriile mici, acelea care, adunate, dau sens unei vieți întregi. Pentru că, într-o zi, vom privi în urmă și vom înțelege că nu anii ne-au lipsit cel mai mult, ci clipele pe care nu am știut să le trăim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu