Să mă iertați, cinstite fețe,
Dar lung e drumul prin pustiu
Și nu e nimeni să te-nvețe...
Mânat de gând, bătut de dor,
Călcat-am zarea-ntinsă
Prin lung pustiu, rătăcitor
Oștean din țara-nvinsă.
Singurătăți de om tăcut
M-au însoțit pe cale,
M-a-nconjurat pustiul mut
Și-a neamului meu jale.
În fața Sfinxului am fost
Și-am pus o întrebare:
Au are ori nu are rost
Să ne cătăm scăpare?
El mi-a răspuns, cu ochii goi
Privind în zări celeste:
Sămânța de scăpare-n voi
A încolțit și crește.
La tine-acasă vei găsi
Răspunsuri încă multe
Pe care lumea s-o-ndesi
Grăbită să le-asculte.
Mai fost-am la un Munte-Ascuns,
Unde strămoși de sânge
Păstrau al semnelor răspuns,
Să aflu de-om învinge.
Am pipăit cu ochi de dor
Al peșterilor pântec
Pe care semnele de zbor,
Ca-ntr-un străvechi descântec,
Grăiesc prin glasuri de eroi
Plecați din astă lume
De cine-am fost odată noi
Și ce purtăm în nume...
Astfel aflat-am, om sărac
Născut din vechiul sânge,
Că semnul sfânt de geto-dac
E semnul care-nvinge.
Acasă am ajuns târziu...
Iertare vouă, oameni buni,
Dar greu e drumul prin pustiu
Și lungă-i calea la străbuni...
