Iertările

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,

Că ochii mei sunt când senini când verzi,

Că port noroi sau port ninsori pe tâmple,

Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.

Văd lumea prin lunete măritoare

Şi văd grădini cu arme mari de foc.

Sub mâna mea deja planeta moare,

Şi în urechi am continentul rock.

Ai să mă ierţi că sunt labilitate,

Că trec peste extreme fulgerând,

Ai să mă ierţi, preablânda mea, de toate,

Eu sunt nemuritorul tău de rând.

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine,

Şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,

Mie pierzându-te-mi va fi mai bine,

Eu, tristul cel mai liber dintre toţi.

Şi cum se-ntâmplă moartea să le spele

Pe toate, înnobilându-le fictiv,

Ai să te-apleci deasupra morţii mele

Şi tot ai să mă ierţi definitiv.

Ai să mă ierţi în fiecare noapte

Şi-am să te mint în fiecare zi,

Şi cât putea-va sufletul să rabde,

Cu cât îţi voi greşi te voi iubi.

Iertările, poezie de Adrian Paunescu