Nebuna

​

Voi o vedeți fugind prin sat,
     Cu zdrențele șiroi,
Desculță-n ger, cu ochii supti,
     De cine rîdeți voi?
Și după dînsa, curioși,
     De ce fugiți în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea,
     De-i faceți rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiți
     Cînd iese-n drum, și cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
     O bateți înjurînd.

Îi știți povestea ei? De-o știți,
     Ce mult vă cred mișei.
Dar nu! Atunci ați fi miloși
     Cu dînsa, dragii mei.
Veniți dar, vreau azi să vă spun
     Povestea vieții ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
     Un bucium repetat
Dă sunet, și lătrau zăvozi;
     Bărbat lîngă bărbat
Ieșea din văi, suia pe culmi
     Cu groful la vînat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
     Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
     Și sus și tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiți
     Un cerb pe goană pus.

Și șir de șir gonaci stăteau
     În umbra de copaci,
Și contele pe-un tînăr cal
     Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
     A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită-n piept
     Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toți,
     Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
     Cu rîsete, huhu!

Luptîndu-se cu moartea, el
     În pat se zvîrcolea,
Și biata mă-sa! Vezi-o azi
     Cum plînge-n hohot ea?
Același plîns, pe care-atunci
     Sărmana îl plîngea.

Sărmana! Și vă bateți joc
     De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
     S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o știți
     De rîs obștesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
     Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
     De mult bolnăvicios,
Zăcea și el, puteai de slab,
     Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,
     Pe răni al cîrpei nod,
Și-n vatră focul stins de mult
     Și nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
     Doi morți sub un prohod!

Iar azi, cînd se trezește-n ea
     Nelimpedele gînd
Al morții lor, ce rîs aflați
     În plînsul ei? Urlînd
Mortește, biata, iat-o iar,
     De zid cu fruntea dînd.

Și vezi cum face gesturi ea,
     Așa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
     Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
     Și-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
     În ușa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopți întregi
     Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
     Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi părea
     Și traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
     P-al schitului pristol,
Și harnică, din ceas în ceas
     Umplînd al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
     S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămașă-n flori
     Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteț,
     Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
     De patimi păgînești.
-"De ce-ncui ușa? Ce vrei tu?
     Turbatule ce ești!"
Și capul ea și l-a zdrobit
     De drugii din ferești

A fost prea mult! Cînd i-au adus
     Pe Sanda doi argați,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
     Cu pumnii ridicați,
Cu gura plină de blăstăm,
     Cu ochii înghețati.

Ești om nebun, cînd vrei să porți
     Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
     Sili pe slabi la rău,
Și domnii sunt d-aceea tari,
     Căci rîd de Dumnezeu!

Și-aici i-a izbucnit din ochi
     Plînsoarea bob de bob,
Și jos, săcată de simțiri,
     Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn și Dumnezeu,
     Ei ambii rîd de rob.

Și noi? Să rîdem înjurînd
     Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganți în drept
     Și-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuiești
     Pe domni, ca pe mișei!

Nebuna, de George Coșbuc

Foto: Maia Morgenstern (Patimile lui Hristos, 2004)