Se afișează postările cu eticheta ras. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ras. Afișați toate postările
luni, 1 iunie 2026
vineri, 7 martie 2025
sâmbătă, 4 iunie 2022
Traieste clipa
duminică, 10 aprilie 2022
vineri, 1 aprilie 2022
De va veni
De va veni la tine vântul,
Purtând povestea mea amară,
Jelitul lui să nu te-nfrângă,
Mustrarea lui să nu te doară.
Nu-i vina ta... Aşa e scrisă
Nemilostiva lege-a firii;
Sărutul otrăvit al brumii
Omoară toamna trandafirii...
Şi cine s-ar opri să plângă
O frunză veştedă-n cărare,
Când codrii freamătă alături
Şi râd în răsărit de soare?..."
De va veni la tine vântul - Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881— d. 7 mai 1938)
Labels:
carare,
codri,
durere,
freamat,
frunza vesteda,
infrangere,
jale,
lege a firii,
moarte,
mustrare,
plans,
poveste,
ras,
rasarit,
sarut,
soare,
toamna,
trandafiri,
vant,
vina
vineri, 28 ianuarie 2022
Nebuna
Voi o vedeți fugind prin sat,
Cu zdrențele șiroi,
Desculță-n ger, cu ochii supti,
De cine rîdeți voi?
Și după dînsa, curioși,
De ce fugiți în roi?
Ce fel de rău v-a făcut ea,
De-i faceți rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiți
Cînd iese-n drum, și cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
O bateți înjurînd.
Îi știți povestea ei? De-o știți,
Ce mult vă cred mișei.
Dar nu! Atunci ați fi miloși
Cu dînsa, dragii mei.
Veniți dar, vreau azi să vă spun
Povestea vieții ei.
Pe deal, în revărsat de zori,
Un bucium repetat
Dă sunet, și lătrau zăvozi;
Bărbat lîngă bărbat
Ieșea din văi, suia pe culmi
Cu groful la vînat.
Sărmani iobagi! Un sat întreg
Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
Și sus și tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiți
Un cerb pe goană pus.
Și șir de șir gonaci stăteau
În umbra de copaci,
Și contele pe-un tînăr cal
Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci!
Arama potcovită-n piept
Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toți,
Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
Cu rîsete, huhu!
Luptîndu-se cu moartea, el
În pat se zvîrcolea,
Și biata mă-sa! Vezi-o azi
Cum plînge-n hohot ea?
Același plîns, pe care-atunci
Sărmana îl plîngea.
Sărmana! Și vă bateți joc
De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o știți
De rîs obștesc pe drum?
Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
De mult bolnăvicios,
Zăcea și el, puteai de slab,
Să-i numeri os de os.
Pe lait ficior, părinte-n pat,
Pe răni al cîrpei nod,
Și-n vatră focul stins de mult
Și nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
Doi morți sub un prohod!
Iar azi, cînd se trezește-n ea
Nelimpedele gînd
Al morții lor, ce rîs aflați
În plînsul ei? Urlînd
Mortește, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dînd.
Și vezi cum face gesturi ea,
Așa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
Și-i varsă gura foc.
Rusanda e, copila ei!
În ușa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopți întregi
Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
Din tot ce-avuse drag.
Privindu-si fata, îi părea
Și traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
P-al schitului pristol,
Și harnică, din ceas în ceas
Umplînd al casei gol.
Dar într-o zi, la casa ei
S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămașă-n flori
Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteț,
Să mergi dar la palat!"
S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
De patimi păgînești.
-"De ce-ncui ușa? Ce vrei tu?
Turbatule ce ești!"
Și capul ea și l-a zdrobit
De drugii din ferești
A fost prea mult! Cînd i-au adus
Pe Sanda doi argați,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
Cu pumnii ridicați,
Cu gura plină de blăstăm,
Cu ochii înghețati.
Ești om nebun, cînd vrei să porți
Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
Sili pe slabi la rău,
Și domnii sunt d-aceea tari,
Căci rîd de Dumnezeu!
Și-aici i-a izbucnit din ochi
Plînsoarea bob de bob,
Și jos, săcată de simțiri,
Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn și Dumnezeu,
Ei ambii rîd de rob.
Și noi? Să rîdem înjurînd
Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganți în drept
Și-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuiești
Pe domni, ca pe mișei!
Voi o vedeți fugind prin sat,
Cu zdrențele șiroi,
Desculță-n ger, cu ochii supti,
De cine rîdeți voi?
Și după dînsa, curioși,
De ce fugiți în roi?
Ce fel de rău v-a făcut ea,
De-i faceți rău? Scuipînd
În urma ei, o huiduiți
Cînd iese-n drum, și cînd
Vă vine-n prag flămîndă, voi
O bateți înjurînd.
Îi știți povestea ei? De-o știți,
Ce mult vă cred mișei.
Dar nu! Atunci ați fi miloși
Cu dînsa, dragii mei.
Veniți dar, vreau azi să vă spun
Povestea vieții ei.
Pe deal, în revărsat de zori,
Un bucium repetat
Dă sunet, și lătrau zăvozi;
Bărbat lîngă bărbat
Ieșea din văi, suia pe culmi
Cu groful la vînat.
Sărmani iobagi! Un sat întreg
Cu sîlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
Și sus și tot mai sus
Treceau, purtînd în ochi grăbiți
Un cerb pe goană pus.
Și șir de șir gonaci stăteau
În umbra de copaci,
Și contele pe-un tînăr cal
Da frîu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci!
Arama potcovită-n piept
Un larg mormînt făcu,
Au stat iobagii marmor toți,
Dar Arpad groful nu:
Zburînd pe cal, privea 'napoi
Cu rîsete, huhu!
Luptîndu-se cu moartea, el
În pat se zvîrcolea,
Și biata mă-sa! Vezi-o azi
Cum plînge-n hohot ea?
Același plîns, pe care-atunci
Sărmana îl plîngea.
Sărmana! Și vă bateți joc
De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o știți
De rîs obștesc pe drum?
Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,
Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
De mult bolnăvicios,
Zăcea și el, puteai de slab,
Să-i numeri os de os.
Pe lait ficior, părinte-n pat,
Pe răni al cîrpei nod,
Și-n vatră focul stins de mult
Și nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
Doi morți sub un prohod!
Iar azi, cînd se trezește-n ea
Nelimpedele gînd
Al morții lor, ce rîs aflați
În plînsul ei? Urlînd
Mortește, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dînd.
Și vezi cum face gesturi ea,
Așa precum în joc
Desmierzi copii? Cum rîde ea,
Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămînd;
Și-i varsă gura foc.
Rusanda e, copila ei!
În ușa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopți întregi
Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
Din tot ce-avuse drag.
Privindu-si fata, îi părea
Și traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfînt potir
P-al schitului pristol,
Și harnică, din ceas în ceas
Umplînd al casei gol.
Dar într-o zi, la casa ei
S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămașă-n flori
Cu portul de la sat -
Tu, Sando, cosi cea mai isteț,
Să mergi dar la palat!"
S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
De patimi păgînești.
-"De ce-ncui ușa? Ce vrei tu?
Turbatule ce ești!"
Și capul ea și l-a zdrobit
De drugii din ferești
A fost prea mult! Cînd i-au adus
Pe Sanda doi argați,
Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,
Cu pumnii ridicați,
Cu gura plină de blăstăm,
Cu ochii înghețati.
Ești om nebun, cînd vrei să porți
Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot
Sili pe slabi la rău,
Și domnii sunt d-aceea tari,
Căci rîd de Dumnezeu!
Și-aici i-a izbucnit din ochi
Plînsoarea bob de bob,
Și jos, săcată de simțiri,
Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn și Dumnezeu,
Ei ambii rîd de rob.
Și noi? Să rîdem înjurînd
Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganți în drept
Și-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mîni să-i pălmuiești
Pe domni, ca pe mișei!
Nebuna, de George Coșbuc
Foto: Maia Morgenstern (Patimile lui Hristos, 2004)
sâmbătă, 11 decembrie 2021
Zilieri
La răscruce de noi
Mai rămâi, voi pleca, nu e vreme de plânsNu e vreme de noi nici măcar pentru azi,
Vom strivi sub priviri încă-un hohot de râs
Doi iubiți rătăciți, noi, doi tragici nomazi...
Deci te du, eu mai stau, doar puțin, doar un pic,
Să-ți privesc părăsirea cu un pas rătăcit,
Dintr-un vis care-a fost azi rămâne nimic,
Am distrus o iubire complotând ilicit...
Ce să-ți spun, ce să-mi spui, nu e rost, nu e haz,
Doi amanți prăpădiți refuzați chiar de ei,
Am ucis prea facil un fantastic extaz,
Și-am ajuns doi păgâni într-o groapă cu lei...
Hai să mergem, îți spun, n-are rost să mai stăm,
Ne vom duce pe-un drum fără noi cei de ieri,
Și așa n-are rost, prea puțin mai luptăm,
Pentru noi ce am fost, doi iubiți zilieri...
Nu mai stai, nu mai stau, nu mai văd niciun rost,
Nu-mi mai spune, te rog, despre fostele ploi,
Noi de mâine vom fi doar acei ce au fost,
Hai să mergem, învinși, la răscruce de noi...
Sursa: internet, autor necunoscut
marți, 9 noiembrie 2021
S.O.S.
Dinmukhammed Kanatuly Kudaibergen, cunoscut profesional ca Dimash Kudaibergen, este cântăreț kazah, compozitor și multi-instrumentist. Este pregătit universitar în muzică clasică și contemporană și este cunoscut pentru gama sa vocală excepțional de largă. A interpretat piese în douăsprezece limbi.
Sursa: https://en.wikipedia.org/
duminică, 31 octombrie 2021
miercuri, 15 februarie 2017
duminică, 22 martie 2015
vineri, 20 martie 2015
miercuri, 22 ianuarie 2014
joi, 26 decembrie 2013
Reusita
Sa râzi mult şi des; să câştigi respectul oamenilor inteligenţi şi afecţiunea copiilor; să obţii aprecierea criticilor corecţi si să-nduri trădarea prietenilor ipocriţi; să apreciezi ceea ce este frumos si să descoperi ce este mai bun în fiecare; să laşi în urma ta o lume un pic mai bună, fie printr-un copil sănătos, fie printr-o bucata de grădina, sau printr-o condiţie socială îmbunătăţită; să ştii că măcar un suflet a respirat mai uşor pentru că ai trăit tu. Asta înseamnă că ai reuşit.
sâmbătă, 30 noiembrie 2013
marți, 26 noiembrie 2013
Paravanul
Uneori râd... prefer să râd atunci când îmi vine să plâng. Chiar dacă mă doare sufletul de simt că rămân fără aer. Ştiu că nu aș obține nimic văitându-mă celor din jur. Mândria mea nu ar accepta compătimirea unora... iar alergia nu mi-ar permite să suport fățărnicia altora. Cel mai bun paravan pentru a masca nefericirea... e chiar fericirea.
marți, 29 octombrie 2013
joi, 3 octombrie 2013
luni, 4 februarie 2013
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Zambeste!
A day without a laugh is a wasted day.
(O zi in care nu razi este o zi pierduta.)
Charles Chaplin
Smile
Smile though your heart is aching
Smile even though its breaking
When there are clouds in the sky, you'll get by
If you smile with your fear and sorrow
Smile and maybe tomorrow
You'll find that life is still worthwhile
If you just
Light up your face with gladness
Hide every trace of sadness
Although a tear may be ever so near
That's the time you must keep on trying
Smile, what's the use of crying?
You'll find that life is still worthwhile
If you just
Smile though your heart is aching
Smile even though its breaking
When there are clouds in the sky, you'll get by
If you smile through your fear and sorrow
Smile and maybe tomorrow
You'll find that life is still worthwhile
If you just smile
that's the time you must keep on trying
Smile, what's the use of crying?
You'll find that life is still worthwhile
If you just smile
Abonați-vă la:
Postări (Atom)








