Dor de poezie

Marea umilinţă

Corneliu Vadim Tudor,

plecat sa-si intalneasca prietenii "unde e lumina..."

Marea umilinţă 
de Corneliu Vadim Tudor

Ferice, dar, de voi, prieteni morţi
Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara
Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi
Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem
Nişte nemernici iar ne-au stins lumina
Pe cine să înjur sau să blestem
Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mîine, s-or opri
Pe urmă vom bea apă ruginie
Trăim calvarul ăsta zi de zi
Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund
Eşti prizonierul neamurilor proaste
La Primărie? Eşti prea rupt în fund!
La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă
Nici nu exişti, tu, cetăţean de rînd
Ţesutul societăţii se destramă
Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai ştii ce-i aia "trai decent"
În beznă stai, te speli cu apă rece
Mai cald e-afară ca-n apartament
Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor
Nu mai fumez, dar viciul tot mă muşcă
Regret profund că sînt doar scriitor
Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Aprind o lumînare şi mă văd
În casa scundă, a copilăriei
Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd
Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război
Rănită era ţara, şi datoare -
Acum, ea este pradă la strigoi
Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa
Pe mîna unor mercenari străini
Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa
Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă?
Ajuns-am un popor de retardaţi?
Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă!
Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare
Să nu mai ai nimic în ţara ta
Să vezi cum ultima redută moare
Şi să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecaţi
În altă lume, unde e lumină
Acolo sînteţi, toţi, surori şi fraţi
Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer
Eu văd în asta, poate, o răsplată
El v-a ferit de acest timp mizer
Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani
Nici de mîncare, sau medicamente
În timp ce politrucii talibani
Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general
Mai jos de-atîta chiar că nu se poate
Mai bine-n groapă decît la canal
Şi cred că doar războiul mondial
Ne poate vindeca de laşitate!

Regretaţilor mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gh. Eminescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Mircea Muşat, Mihai Ungheanu, Raoul Şorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ştefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu

Ultima cafea

Corneliu Vadim Tudor

1. (28 noiembrie 1949 - 14 septembrie 2015)

Ultima cafea

Hai, Moarte, să bem o cafea

Ţi-o fac cu caimac, aromată

Mai leapădă-ţi coasa cea grea

Şi mantia asta ciudată.

Te rog să iei loc în fotoliu

Nu mă supără dacă fumezi

După cine eşti, Moarte, în doliu?

De ce tot suspini şi oftezi?

E foarte fierbinte cafeaua

Nu te grăbi, că te frigi

Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua

Dacă eu am să mor, ce cîştigi?

Ai venit să mă iei în persoană

Prea mare onoare îmi faci

Din toată specia asta umană

Numai pe mine mă placi?

Hai să-ţi ghicesc în cafea

E bine să ştii ce te-aşteaptă

O cumpănă grea vei avea

Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.

Eşti tot timpul în criză de bani

Aici, te asemeni cu mine

De ce să fim noi duşmani?

Eu te-nţeleg cel mai bine.

Lumea te aplaudă de departe

În zvon de corridă, olé!

Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte

Să văd: după tine ce e?

Acum eşti captivă la mine

Am vrut să-ţi arăt, draga mea

Că nu-mi este frică de tine:

Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.

Corneliu Vadim Tudor, 7 septembie 2015