Paradox sau greseala

Prin tine

Mă-ntorc bolnav cu fața către stele,

Mă dau luminii lunii   împrumut,

Dar pe deasupra gândurilor mele 

Acelaşi gong de noapte a bătut.

La capătul privirilor prin lotuşi,

La capătul luminilor prin cer 

Te regăsesc înfiripată,  totuşi,

Din marea ferbințială şi din ger.

Şi orişicât m-aş depărta de tine, 

Povara amintirii e mai grea. 

Să mă arunc în Univers - îmi vine, 

Dar mă scufundă-n aer,  umbra TA .

Mi-aş cumpăra, fugind pe deşălate,

Cu oasele ostatice oricui,

Măcar atât: un pic de LIBERTATE,

Dar, pentru mine - libertate... NU-I!

EU  nu trăiesc de fapt,  decât prin  TINE.

EU nu mai sunt de multă vreme... EU

Şi-mi este rău şi când îți este bine 

Şi numai TU  decizi destinul meu.

Spinarea ca un terci mi se-ncovoaie 

Şi  toți ceilalți mi-apar ca bieți nebuni,

Atârn de tine ca un miel de oaie 

Prin umbrele lunaticei pasiuni.

Nu-ți cer nimic, îmi ştiu prea bine firea 

Şi simt că nu te pot înstrăina 

Şi-acum, când mi-a rămas numai iubirea 

Eu  NU te chem,  ci-ți  spun: RĂMÂI  AŞA  !

Printre greşeli aproape ordinare 

Dispar din calendar fără motiv,

Mereu te voi trăda pentru oricare 

Ca să  te  pot  IUBI  DEFINITIV.

Prin tine - poezie de Adrian Păunescu

Sa simti

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene, port privirea ta.

Absenţa ta, ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum, când eşti departe,
Şi nu mai ştiu: e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd, că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

 Adânca privire - Adrian Păunescu

Paradox sau greseala

Cu mila si cu groaza

Decontul final

 

"Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,

C-am găsit niște ani, să ți-i dau înapoi,

Anii nostri frumoși, anii noștri nebuni,

Am să-ți dau săptămâni, anotimpuri și luni."

Adrian Păunescu

Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,
Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.

Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,
C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,
Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,
Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,
Şi eu încă sunt viu,
Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns
Pentru-o oră de plâns.

Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,
Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,
Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,
Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.

Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,
Fără pic de păcat.
Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând
Şi spitalul din gând.

Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,
Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,
Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii
Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.

Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,
Te aştept sus în cer,
Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,
Să mă ierţi ca pe-un mort.

Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,
C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,
Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,
Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.

Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,
Să-ţi dau anii-napoi,
Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,
Eu să mor, să fim chit.

Decontul Final, de Adrian Păunescu

Fragmente din istoria culturii romane

Ce simplu

Dor de poezie

Iubirea cea mai mare

Adanca privire

Sunt plin de tine daca pleci de-acasa, cu tine vesnic m-as impovara, cand, noapte-zi, peretii ma apasa eu, sub sprancene port privirea ta. Absenta ta ca streangul sub barbie ma strange, daca tu te-ndepartezi, iar mana stanga parca-mi e pustie tragandu-mi inima catre zapezi. O umbra sant, atunci cand tu n-ai umbra, incuviinteaza umbrei care sant sa nu se teama cand cu tine umbla oriunde pui piciorul pe pamant. La paginile scrise inainte de ceilalti orbi care-au putut vedea adaug ca iubirea reaprinde si ochii tai,aici, in fruntea mea. Caci asta e iubirea cea mai mare, sa vezi cu ochii celuilalt, adanc, iar cand nu e cu tine si te doare Sa-i simti in ochii tai pe-ai lui cum plang. Asa simt eu acum cand esti departe si nu mai stiu e noapte sau e zi, te tin aici pe viata si pe moarte, te vad ca ma si tem ca vei orbi. Din ochii tai mi-i fac pe-ai mei acasa, ca pe-o lumina vie te astept, dar stanga mea, de dorul tau, ma lasa, zmulgandu-mi parca inima din piept. Nici nu mai stiu, e iarna sau e vara, privirile ni s-au unit de tot raman aici, dar am fugit afara, te-as parasi cumva, dar nu mai pot. Zapezi si flori traiesc impreunate, miracol si cosmar, la fel, asa, cutitul altii mi-l infig in spate, Tu ai privirea in privirea mea. Si poate ca aceasta e iubirea, nu numai gelozie si asalt, ci sa-ti modifici intr-atat privirea incat sa vezi la fel ca celalalt. Profetii insa iata ce-mi arata : te sorb din ochi, precum si tu ma sorbi, si ne vom cheltui lumina toata, ingenunchind sub cer ca niste orbi.

Dulcea mea...

Nebun de alb

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna,
De cand ma simt tot mai bogat, de tine,
Si-mi stau pe tample soarele si luna,
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine

M-as jelui in fel de fel de jalbe
In care nici n-as spune cum te cheama,
Patrate negre si patrate albe
Imi covarsesc gradina si mi-e teama

Si uite, n-are cine sa ne-ajute,
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negrii cauta o cale

Prin gari descreierate - accidente,
Marfare triste, vin in miezul verii,
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente,
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii

Jur-imprejur privelisti aberante,
Copii fragili ducand parintii-n spate,
Batrani cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate

Mi-e dor de tine si iti caut chipul
In fiecare margine a firii,
In podul palmei, daca iau nisipul,
Simt un inel jucandu-se de-a mirii

Te-aud in batalii din vreme-n vreme,
Ostasii garzii tale ti se-nchina,
Iubita mea cu foarte mari probleme,
Cu chip slavon si nume de regina

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Cand mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu, de la etajul treisprezece,
Voiai sa te arunci sa scapi de toate

Dar tu-ntelegi, de fapt ca nu se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata,
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata

Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina,
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina

De te lucram sarguincios cu dalta,
De te faceam din carnea mea, iubito,
Nu deveneai, cum astazi esti, o alta,
Pe care la caldura am trezit-o

Lasand ambitiile de o parte
Ne aruncam in marea nemiloasa
Si-mpreunati, ca filele-ntr-o carte,
Ne facem din sudoare, sfanta casa

Pe urma vin ceilalti sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta intruna
Si eu inalt nefericita ruga
Purtand pe tample soarele si luna

Si te iubesc cu mila si cu groaza,
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie,
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie

Versuri de  Adrian Paunescu

Impozite, biruri si taxe

De ce nu puneţi şi pe râs impozit
Şi birul progresiv pe sărăcie?
De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?
Impozitaţi şi vântul ce adie!

Ar fi păcat să ezitaţi în crima
De-a confisca şi sângele din vine,
Continuaţi prăpădul cu ardoare
Şi răul ce vă face-atât de bine!

Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,
Penumbra, deznădejdea şi oftatul
Şi unghiile care cresc într-una,
Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.

Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,
Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,
Lucraţi neiertător şi echitabil,
Impozitaţi şi laptele de mamă.

Dar ce fiscalitate este aia
Din care nu se fură-ntreaga pâine
Acestui neam ce şi-a luat maidanul
De-a nu trăi în lesă ca un câine?

Taxaţi sever şi strângerea de mână!
Impozitaţi total telepatia!
Luaţi atâtea piei câte vă place
Şi desfiinţaţi prin taxe România!

Ce e complicitatea asta bleagă
Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?
Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,
Treziţi-le revolte şi ambiţii!

Voi nu vedeţi că omul mai respiră?
Cât amânaţi sentinţa capitală?
Loviţi la oase naţia întreagă,
Înduioşarea e un fel de boală.

Adăugaţi impozite şi taxe
Pe taxe şi impozite, cuminte,
Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!
Taxaţi adânc şi morţii din morminte!

Impozite pe floarea dăruită,
Impozite pe cald, ca şi pe rece,
Impozite pe rouă şi pe lună,
Impozite pe notele de 10.

Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,
Fereastra, uşa, merită accize
Când, cu o poftă tragică, Guvernul
Îi dă un nou impuls acestei crize.

Impozite şi taxe pe cuvinte,
Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,
A jupui poporul este nobil,
Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.

Hei, Românie, parcă răstignită,
Degeaba vrem să te-ntrebăm "Quo vadis?",
Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă
Nici să murim acum nu mai e gratis.

La luptă împotriva tuturora,
Într-un neomenesc război promiscuu,
Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!
Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!

Adrian Paunescu

Cantec femeiesc

Daca nu era roman , emigra in Romania !

O zi trista ... S-a stins FLACARA !

Spiritual , Romania moare incet ...



Astazi dimineata , la 7:15 , inima poetului Adrian Paunescu (n. 20 iulie 1943) a incetat sa mai bata .
Condoleante familiei , condoleante romani !





Culese de pe net ...

“Blestemat să iubească mereu o ţară în care nebunii clocotesc de ură, Adrian Păunescu şi-a hrănit zorile numai cu amurguri. Şi azi pleacă. El n-a murit, el este un râu care a coborât în propriile izvoare înmiresmate. Ca să se schimbe acolo în coloană dorică alături de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu şi alţii, spre a ne sprijini în eternitate acest pământ românesc gata să se scufunde. Păunescu s-a născut ca să moară şi să nu doarmă, ci să vegheze în eternitate la dăinuirea neamului său. Sunt convins că e mult mai viu decât mulţi dintre noi. Odihnească-se în pace!” Fănuş Neagu

"Cred că el va rămâne în poezia românească pentru poeziile sale cu tentă bacoviană. Destinul său e absolut dramatic, pentru că poetul Adrian Păunescu şi-a subminat destinul de scriitor. Şi-a acoperit gingăşia cu care-l înzestrase natura cu materia care deborda din el" Mircea Dinescu.

"Te condamn la viaţă veşnică, poetul meu!
Maestre, ne vom vedea în altă dimineaţă." Gheorghe Florescu

"Un om de o valoare greu de restrans in cuvinte. Un monument, un poet de geniu, un simbol al dragostei de neam." Adrian Nastase

-.-

De la un cardiac, cordial

Adrian Paunescu: in serviciul dv.


De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.

Adrian Păunescu, 31 octombrie 2010, Bucureşti, Spitalul de Urgenţă.

Sursa

Cu tine

... de Adrian Paunescu


Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar - dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.

Sursa

Miros de rugina de lant

Viaţa noastră,
Atât cât se poate,
O păzesc
Temniceri deliranţi,
Mirosim
A cătuşe-ncarnate,
Mirosim
A rugină de lanţ.

Libertatea
Simţirilor treze
E vândută
În bâlciul murdar,
Gardienii
Îi pun paranteze
Şi-o transformă,
Treptat, în coşmar.

Pariem,
Orişicum, pe oricine
Şi când el
Face pasul în sus,
Prima oară
Pe noi ne reţine
Şi ne pune
O graţie-n plus.

Care drepturi?
Puterea şi banul!
Doar atât
S-a schimbat între timp
Când chiar noi
Ne alegem tiranul,
Precum el
Ne omoară în schimb.

Şi miroase-a oxid
Până-n ceruri
Şi la modă
E muzica – za,
În cătuşe
Se pun adevăruri
Şi-nvăţăm,
Umiliţi, a tăcea.

Românie,
Cu oasele frânte,
Românie,
Cu oameni de terci,
Surdomuţii
Învaţă să cânte,
Cultivăm
Pe morminte ciuperci.

Bal mascat,
În dezordinea tristă,
Într-o ţară, mai strâmtă ca ieri,
Niciun semn
Pozitiv nu există
Şi femeile
Nasc temniceri.

Democratic
Purtăm tirania,
Ca pe-o haină
La modă, prin târg,
Struguri putrezi
Acoperă via
Şi oţetul
Transpiră cu sârg.

Dar mai mult
Şi mai rău decât toate,
Noi,
Ca bieţi cerşetori importanţi,
Mirosim
A cătuşe-ncarnate,
Mirosim
A rugină de lanţ.

Adrian Păunescu
22 iunie 2010


_._

Repetabila povară

Repetabila povară

                                      de Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc

De atâţia copii şi de-atât nenoroc

Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,

Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,

Care ştiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, după actele lor,