Mai stii

Mai ştii (Cântec de inimă albastră) - versuri de Mircea Dinescu

Frumos și blând

S-au întâlnit pe-un colț de gând,
„Suflet frumos” cu „suflet blând”.
Și se plimbau mergând la pas,
Prin toamna ce le-a mai rămas.
Aveau atâtea să își spună,
Câte în soare și în lună,
Dar ei doar se plimbau duios,
Sufletul blând și cel frumos.

Ei își spuneau în sinea lor,
În doi e totul mai ușor,
Dacă mereu sunt gând la gând,
Suflet frumos și suflet blând.
Într-un târziu suflet frumos,
Privind la frunze ce cad jos,
Pe suflet blând îl întreba,

Nedumerit în sinea sa:
-Cum poți să fii atât de blând,
Când peste tot sunt nori și vânt?
Dar suflet blând dar curajos,
Îi spuse lui suflet frumos:
-Eu nu am fost atât de blând ,
De când cutreier pe pământ,
Dar viața m-a făcut sa fiu

Blând, răbdător, dar totuși, viu.
Dar tu? Cum ești așa frumos?
Când toate parcă-ți sunt pe dos.
Mereu lovit cu vorbe grele,
Însingurat sub cer cu stele.
-Eu sunt frumos fiindcă iubesc,
Tot ce e simplu și firesc,

Iubesc și câmpul plin cu flori,
Și ploaia care cade-n zori.
Și-așa frumos își povesteau,
Câte pe suflet ei aveau,
Pribegi prin vise și prin gând,
Suflet frumos și suflet blând.

Poezie de Silviu Marius Muntean

Infirm

Sunt, doamna mea, azi, mai infirm ca ciungii

                                      Lucian Avramescu

Scriu rar, din ce în ce mai rar, în mine
Rămân cuvintele, ca niște oase-n gât
Și nu-mi mai vine să le scriu, chiar dacă
Caligrafia-mi ține de urât

Sunt, doamna mea, azi mai infirm ca ciungii
Piciorul bont cu care-am scris s-a rupt
Și am rămas deasupra ca un pom
Uscat la coajă, viu pe dedesubt

Azi, la biroul firmelor falite
Am stat la coadă să semnez ceva
Și o cucoană, neînțelegând,
Mi-a zis să plec, hai, rând, altcineva

Eu care mă luptam în gura mare
Cu toți atleții vorbei de nimic
Sunt dat de-o parte, prigonit în silă
Bolnav de r și ț, și alte-un pic

Vorbele, clinic, se astupă-n mine
Zic doctorii c-ar fi în cap o hibă
O pojghiță și-un nerv între sinapse
Care-mi imping corabia-n derive

Mă sună-un vechi prieten, că-un dușman
Ar vrea statuia-mi frântă s-o dărâme
Ei, aș! Dacă mai am un sfert de clipă,-un an
Voi da cu el de-a dura, prin postume

Scriu rar, din ce în ce mai rar, în mine
Rămân cuvintele, ca niște oase-n gât
Și nu-mi mai vine să le scriu, chiar dacă
Caligrafia-mi ține de urât
Și eu, cel vesel, devin trist, și-atât.

29 ianuarie 2020, București

Sursa