Mai stii

Mai ştii (Cântec de inimă albastră) - versuri de Mircea Dinescu

Eu si... ploaia

Nu regret...

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
inimă răcită prea devreme
s-o pornesc din nou desculţ la drum,
stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
pui pe buze flacăra pornirii
o, pierdutul prospeţimei har
cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci,
rar ning fagii frunzele deşarte...
binecuvântat să fie deci
că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig - Serghei Esenin

Pipăi cerul cu degetele dorului

Uneori, când ziua se îmbracă într-o mantie întunecată și soarele e de mult adormit după linia orizontului, liniștea e întreruptă de lătratul unui câine zelos iar eu pipăi cerul cu degetele dorului. După Vlad s-a dus tata. A mai trăit doi ani dar n-a mai fost bărbatul puternic pe care-l știam. A îmbătrânit deodată, s-a împuținat, s-a închis în casă și în el. Nu a fost niciodată bolnav însă lumea de pe pământ nu-i mai spunea nimic, nu-l mai interesa. Își pregătea plecarea. Când mama ne-a anunțat că nu o mai duce mult, am fugit acasă, la Fălticeni. Două zile și-a revenit, de parcă sosirea noastră îl însuflețise. Sau, poate, nu voia ca ultima amintire despre el să fie a unui bărbat slab, cu sufletul la granița dintre aici și dincolo. La urmă mi-a făcut doar mie semn să mă apropii și mi-a șoptit, cu un glas stins, că se va întâlni cu Vlad și de acolo, de sus, va avea grijă de mine, de Oli, de noi toți. Și de el voi avea, că era doar un copil și poate nu înțelege tot, a adăugat răsuflând anevoie. Pe ascuns, să nu mă vadă rudele, am pus în sicriul lui o carte cu poeziile lui Vlad. Nu știu de ce. A fost un gest irațional, aveam cartea în geantă iar mâna a pornit singură, cu o putere mai presus de gândul că era o prostie, o copilărie. Nu știu nici ce înseamnă ”de sus”. În nopțile în care pipăi cerul nu dau de el sau de tata, de mama, mă trezesc doar țipetele mele bolnave de neputință. La început aveam noapte de noapte un vis. Un vis tulbure, cețos și înghețat, din care mă trezeam tremurând. Nu vedeam pe nimeni dar îi auzeam vocea. Vocea lui de copil abia ajuns la maturitate. Un pic răgușită, îngroșată cât să se simtă bărbat. Mă striga speriat ”Mama, mama!” Un strigăt disperat, care se înfigea adânc în rănile niciodată cicatrizate pe deplin. Oare m-o fi strigat și atunci? Apoi l-am visat din ce în ce mai rar. Ultima dată a apărut în vis așa cum era la 18 ani. Frumos și orgolios. Încăpățânat, rebel. Mă privea zâmbind și îmi spunea că, odată cu plecarea lui, poate că ar trebui să înțeleg de ce se născuse cu un semn pe frunte. Nu a fost ce-ai crezut tu mereu, mi-a spus înainte de a dispărea. O ancoră de care râdeam: Ai să te faci marinar, băiete, ca taică-tu. De atunci nu l-am mai visat. Acum doar țip prin somn și nu știu de ce.

Pipăi cerul cu degetele dorului și nu dau de el. Nici de tata sau de mama, plecată între timp și ea. Poate că sunt mai multe ceruri iar degetele mele sunt scurte, nu ajung la cerul unde locuiește el. Sau poate că este împreună cu ei, își povestesc aventurile de după plecare și nu mai au timp de dorul celor atât de departe. Iar eu mă simt din nou vinovată, degetele mele ar trebui să-i mângâie doar pe cei rămași și nu să pipăie un cer iluzoriu.

Lili Crăciun - fragment: ”Cartea care nu te învață nimic”

Striga

Şi strigă, strigă când ţi-e dor...
Încet mă laşi şi mor...
Ca un copil s-o iau de la capăt să sper...
Şi strigă, strigă doar la cer
Să mă ridic să sper.
Dar voi pleca să caut drumul pe care am fost cândva...

Sfârşitul lunii pare un coşmar când apar facturi
Alor tăi le dispar banii din buzunar.
Aceeasi placă stricată se aude în casa iar;
Păi de unde bani, de unde bani, de unde bani?
Îi spui: "Mamă, nu sta supărată aşa,
Tată haide te rog să fim iar familia"
Care duminica se strângea la masă
Şi din mai nimic bunica ne făcea mâncarea cea mai gustoasă.
Hai mamă lasă, nu plânge, o să ne iasă,
Tată te rog să nu bei tot ce-avem prin casă.
Chiar dacă n-avem banii de întreţinere
Cu bonurile de masă nu-ti cumperi altă familie!...

Şi strigă, strigă când ţi-e dor...
Încet mă laşi şi mor...
Ca un copil s-o iau de la capăt să sper...
Şi strigă, strigă doar la cer
Să mă ridic să sper.
Dar voi pleca să caut drumul pe care am fost cândva...

Taicătu' ţipă întruna ştii bine, nu îi tace gura,
Cică la el nu e hotel şi poate că îţi trage una
Îi trânteşti uşa-n nas, îi zâmbeşti fals,
Se pare că vă cam duceţi unu' pe altu' de nas
Îi spui: _Hai gata mă tată că m-ai terorizat
Nu tre' să-mi spui de zece ori, am înţeles, câcat.
Maicăta se uită ciudat, eşti prea distrat...
Te întreabă mereu dacă eşti beat, dacă ai fumat...
Da' tu n-ai mai băut de mult, de unde bani de club?
Ce droguri mă nene că până şi tutunu-i scump...
Ochii roşii sunt de la oboseală,
Cum să faci şi tu un ban, te chinuie seară de seară!...

Şi strigă, strigă când ţi-e dor...
Încet mă laşi şi mor...
Ca un copil s-o iau de la capăt să sper...
Şi strigă, strigă doar la cer
Să mă ridic să sper.
Dar voi pleca să caut drumul pe care am fost cândva...

Toamna, mai stai!

Imaginatia

Imaginatia? 

Factor agravant pentru ganduri... calatoare.

Poem de iarna