Există un moment al dimineții în care lumea pare că nu s-a hotărât încă dacă să se trezească sau să mai rămână puțin în vis. Lumina se strecoară timid printre perdele, undeva, departe, un cocoș își anunță triumfător existența, iar cafeaua își răspândește aroma prin casă, ca o amintire pe care n-ai chemat-o, dar pe care o primești cu drag. E liniște. O liniște aproape uitată, din aceea în care îți auzi gândurile și, pentru câteva clipe, nu te mai grăbești nicăieri. Atunci îmi place să cred că viața mă așteaptă. Nu cu promisiuni mari, nu cu daruri împachetate în hârtie strălucitoare, ci cu mâinile ei nevăzute, întinse spre mine, întrebându-mă simplu: „Ei, ce facem astăzi? Mai avem ceva de iubit? Mai avem ceva de iertat? Mai avem vreun vis pe care nu l-am lăsat să moară?” Și eu îi răspund, uneori în șoaptă, alteori doar în gând: „Avem. Câtă vreme mă trezesc dimineața, avem.”
