Cuvinte... de Constantin Rusu: mangaiere

Se afișează postările cu eticheta mangaiere. Afișați toate postările

vineri, 17 iulie 2026

Taina

Pe vremuri, sexul era o taină. Nu o performanță, nu avea rubrici, nu avea note și nu se cronometra. Nu era despre cât, cum, unde, în câte poziții și dacă „ai fost bun”. Era o respirație comună. O împletire de frici și dorințe. Era felul în care doi oameni, deși goi, se simțeau în siguranță. Astăzi, din păcate, s-a transformat în CV. Te angajezi temporar în trupul cuiva, sperând în secret la un contract pe perioadă nedeterminată. La final, primești feedback. Note, rating-uri și, de multe ori, rămâne o amintire cu gust amar. Bărbatul iese de la o astfel de întâlnire cu inima grea și stima sub nivelul mării: „prea rapid”, „prea stângaci”, „prea soft”. Și nimeni nu se întreabă când a fost ultima dată când acel om a fost atins pur și simplu, fără să i se ceară să demonstreze ceva. Pe de altă parte, femeia rămâne adesea cu etichete grele: „rece”, „pasivă”, „frigidă”, sau, mai rău, „bună de pat, dar nu de suflet.”, „bună de vorbit, dar nu de iubit” sau, dimpotrivă, „prea sensibilă, prea intensă, prea greu de dus.”

Continuare... »

miercuri, 18 august 2021

Pipăi cerul cu degetele dorului

Uneori, când ziua se îmbracă într-o mantie întunecată și soarele e de mult adormit după linia orizontului, liniștea e întreruptă de lătratul unui câine zelos iar eu pipăi cerul cu degetele dorului. După Vlad s-a dus tata. A mai trăit doi ani dar n-a mai fost bărbatul puternic pe care-l știam. A îmbătrânit deodată, s-a împuținat, s-a închis în casă și în el. Nu a fost niciodată bolnav însă lumea de pe pământ nu-i mai spunea nimic, nu-l mai interesa. Își pregătea plecarea. Când mama ne-a anunțat că nu o mai duce mult, am fugit acasă, la Fălticeni. Două zile și-a revenit, de parcă sosirea noastră îl însuflețise. Sau, poate, nu voia ca ultima amintire despre el să fie a unui bărbat slab, cu sufletul la granița dintre aici și dincolo. La urmă mi-a făcut doar mie semn să mă apropii și mi-a șoptit, cu un glas stins, că se va întâlni cu Vlad și de acolo, de sus, va avea grijă de mine, de Oli, de noi toți. Și de el voi avea, că era doar un copil și poate nu înțelege tot, a adăugat răsuflând anevoie. Pe ascuns, să nu mă vadă rudele, am pus în sicriul lui o carte cu poeziile lui Vlad. Nu știu de ce. A fost un gest irațional, aveam cartea în geantă iar mâna a pornit singură, cu o putere mai presus de gândul că era o prostie, o copilărie. Nu știu nici ce înseamnă ”de sus”. În nopțile în care pipăi cerul nu dau de el sau de tata, de mama, mă trezesc doar țipetele mele bolnave de neputință. La început aveam noapte de noapte un vis. Un vis tulbure, cețos și înghețat, din care mă trezeam tremurând. Nu vedeam pe nimeni dar îi auzeam vocea. Vocea lui de copil abia ajuns la maturitate. Un pic răgușită, îngroșată cât să se simtă bărbat. Mă striga speriat ”Mama, mama!” Un strigăt disperat, care se înfigea adânc în rănile niciodată cicatrizate pe deplin. Oare m-o fi strigat și atunci? Apoi l-am visat din ce în ce mai rar. Ultima dată a apărut în vis așa cum era la 18 ani. Frumos și orgolios. Încăpățânat, rebel. Mă privea zâmbind și îmi spunea că, odată cu plecarea lui, poate că ar trebui să înțeleg de ce se născuse cu un semn pe frunte. Nu a fost ce-ai crezut tu mereu, mi-a spus înainte de a dispărea. O ancoră de care râdeam: Ai să te faci marinar, băiete, ca taică-tu. De atunci nu l-am mai visat. Acum doar țip prin somn și nu știu de ce.

Pipăi cerul cu degetele dorului și nu dau de el. Nici de tata sau de mama, plecată între timp și ea. Poate că sunt mai multe ceruri iar degetele mele sunt scurte, nu ajung la cerul unde locuiește el. Sau poate că este împreună cu ei, își povestesc aventurile de după plecare și nu mai au timp de dorul celor atât de departe. Iar eu mă simt din nou vinovată, degetele mele ar trebui să-i mângâie doar pe cei rămași și nu să pipăie un cer iluzoriu.

Lili Crăciun - fragment: ”Cartea care nu te învață nimic”